Unii oameni când se întâlnesc se apucă de discutat despre politică, alţii despre meciuri, şi mai toată lumea despre afaceri şi bani. Ei bine, noi nu suntem chiar aşa! Noi când ne întâlnim ne place să punem la cale ture pe munte, să râdem şi să ne simţim bine, fără griji. Intrăm într-o lume a noastră atunci când suntem împreună… Şi nu de puţine ori ne pare rău când ieşim din acest “glob de cristal” pentru a reintra în cenuşiul cotidian.
Munţii Ciucaş
O glumă mai mult sau mai puţin bizară spune că am ajuns să împărţim timpul in 2 mari perioade: turele pe munte şi perioadele frustrante dintre ele.
Ei dragilor, cam aşa a luat naştere şi ultima noastră ieşire pe munte: Creasta Munţilor Ciucaş – iarna. O idee care a răsărit în 2 minute , s-a copt în 2 săptămâni şi s-a consumat în 2 zile. Şi dacă vreodată v-aţi întrebat cumva dacă merită Ciucaşul să-i fie umblate cărările, atunci să ştiţi că răspunsul e numai unul. Vă las pe voi să-l aflaţi la sfârşitul acestei povestiri, noi am plecat la drum:
Noi am plecat...
Fiind cu toţii moldoveni pi la origini, abordarea Carpaţilor di Curbură ni’i cam pisti chicior di dificilă la modul “plusieurs fois dans chaque année”. Aşa că atunci când ne hotărâm s-o facem, avem pretenţia s-o facem şi bine.
Cei care au spart zapada pe crestele Ciucaşului de data asta n-au fost isteţul cerb Cornel împreună cu prietenii săi “neîncornoraţi” (doar ştiţi reclama la berea Ciucaş), ci 10 ieşeni cu drag şi chef de munte pe pâine: doamnele mai întâi – Alina şi Mihaela, apoi băieţii: Andrei, Aurică, Cristi, Florin, nenea Gicu, Petrică, Ramiro, Sorin. De ce “au spart?”. Pentru că pe creste n-am dat de ghiocei, brânduşe sau alţi vestitori ai primăverii, ci de zăpadă de 2 metri neumblată prin foarte multe locuri. Abia dacă o boare de vânt aducea din vale miresme de pământ reavăn care începe a se usca. Este acel miros uşor călduţ, a câmp de pe care s-a topit zăpada, şi care mai mult îl asociezi în minte cu ideea de primavara decât îl conştientizezi senzorial.
Ciucaş
Vineri 16 martie, puţin după orele amiezii, microbuzul lui Petrică ne extrage din mijlocul Iaşului nostru mult găurit, pentru ca spre seară să admirăm deja un cer perlat de stele deasupra Mănăstirii Cheia, loc de popas pentru pelerini dar şi pentru iubitorii de munte. Nu cred că poate refuza cineva, pios sau nu, o noapte liniştită într-o cameră curată, o baie cu duş şi apă caldă la doar 20 de lei de căciulă.
Mănăstirea Cheia
Sâmbătă 17 martie, refăcuţi fizic şi epuraţi moral de gânduri profane, sărim din paturile arhondaricului mănăstirii pe la ceasul celui de-al 3-lea cântat al cocoşilor. Ne aşteapta o zi lungă cu traseu estimat de 10 ore: Cheia – urcare pe culmea Buzăianu – Şaua Zăganu – Vf Zăganu – Vf Gropşoare – Şaua Chiruşca – Cabana Ciucaş (în total 12,5 km). Traseul a fost făcut până la urmă în 9 ore şi jumătate, un traseu nu foarte uşor în condiţii de iarnă şi zăpadă mare.
Plecăm de la mănăstire cu ochii lipiţi de crestele Ciucaşului care irizează roşiatic scăldate de raze de soare abia scăpate de după Munţii Siriului.
Cunoaşteţi cu toţii acea senzaţie de nerăbdare ce freamătă în picioare în dimineaţa urcării pe munte. Mă gândesc că seamănă oarecum cu freamătul matinal din boxa cailor ce simt miros de iarbă şi de câmp, nerăbdători să iasă la alergat.
La 7.30 părăsim cu bucurie asfaltul drumului DN1A şi călcăm pentru prima dată covorul hivernal de hermelină al pădurii. Luăm la ochi crucea roşie pe care o vom ţine toată ziua. Aurică e printre cei care mai făcuseră traseul, aşa că îşi asumă rolul de tălmaci în ale cărărilor pădurii. Ceilalţi tălmaci electronici de prin buzunare aflaţi în comuniune geospaţială cu sateliţii de pe orbită, tac uimiţi de invidie în faţa priceperii umane şi se recunosc învinşi.
Urcarea este absolut fantastică pe culmea Buzăianu, o pădure combinată fag şi brad, rară, prin care se strecoară generos razele soarelui. Liniştea – deplină.
Pe culmea Buzăianu
Ȋn jumătate de oră parcă nu mai ştim de oraş, civilizaţie, zgomot – suntem deja într-o altă lume. Ȋn stânga Creasta Zăganu – Gropşoare se zăreşte ştrengar printre ramuri, jucăuşă ca o fata ce-şi tachinează iubitul fără a-l lăsa să vadă prea mult din tainicii ei nuri.
Alternanţă a culorilor şi culmilor
Nerăbdători, continuăm pe culme şi la 9.45 suntem la stâna din Zăganu, înmatriculată la Poliţia rutieră Braşov conform datelor din poza de luare în evidenţă, deci aptă de a se afla pe drumurile publice.
Stână înmatriculată
La stâna nimerim probabil în mijlocul unei aniversari judecând după modul cum nenea Gicu îndulcea cu bomboane plăcut mirositoare pe toata lumea. Stăm aici preţ de o vizită de bun simţ şi continuăm traseul la rachete.
Depăşind stâna din Zăganu
De la stâna treaba devine serioasa. Pasajele cresc în dificultate. Pante abrupte, traversee prin zăpada foarte mare, ratăm o scurtătura a traseului pe un picior sub şaua Zăganu, aşa că mergem pe traseul de vara (cel marcat) unde ne afundăm în zăpadă până la brau (asta cu tot cu rachete).
La 12.20 suntem în şaua Zăganu la 1 700m altitudine, unde mâncăm de pranz, răsfăţaţi de soare. Privelişti deosebite ne înconjoară, dar făcusem peste 5 ore şi nu eram încă la jumătatea traseului…
Popas de prânz în şaua Zăganu
Urcarea până aici a fost îngreunată de consistenţa şi mărimea fluctuantă a stratului de zăpada, care a solicitat răbdare în primul rând în scoaterea şi repunerea ciclică a echipamentului din dotare. Folosim pe rând rachetele, colţarii, pioletul, iar la un moment dat Florin scoate şi semicoarda pe care o luasem “just in case”. Până la urmă nu a fost nevoie să o folosim, dar mai bine că a fost acolo, nu se ştie niciodată.
Trei crai care-au răsărit
Ne vin fel de fel de idei asupra unor tehnici inovatoare de păstrare cât mai la îndemână a echipamentului în jurul brâului şi al rucsacului, începand de la role, scripeţi, inele, şi alte drăcovenii născute aşa la omorât timpul şi nervul.
Creasta Zăganu-Gropşoare
Mai de voie mai de nevoie, traseul ne rezervă cea mai tehnică parte a lui.
Suntem în dreptul Podului de Aramă la 1 787m înălţime şi a zonei numite “La Lanţuri” - eu i-aş zice mai mult “La şufă” pentru că e de fapt o asigurare banală cu o şufă în peretele de stâncă peste o zonă deschisă de abrupt. Ca să vedeţi că nu e nimic de speriat vă spun că fetele (Alina şi Mihaela) trec „En passant par la Lorraine“ prin respectiva zona.
„La Lanţuri“
„La Lanţuri“
Eliberaţi din strânsoarea lanţurilor, Cristi şi Aurică scapă în câştigători la intermediara de căţărare pe vf. Gropşoare (1 883m) unde înfing “pioletul ieşean” la ora 14.00. Creasta se deschide, priveliştile sunt demenţiale spre Bucegi – Baiului – Piatra Mare şi se vede în zare Piatra Craiului -fierăstrău deschis spre cer. Facem regrupare pe vârf, iar Sorin şi Ramiro, descendenţi direcţi din Louis Daguerre, colorează bit cu bit momentul.
Noi şi vf.Gropşoare (1 883m)
Nici bine nu părăsim antiteza oronimică a sus-numitului “vârf” al “gropşoarelor”, că şi dăm de două arătări mai grozave decât Setilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă ai lui Creangă. Seamănă cu două sobe uriaşe rotunde de tablă, dar dacă le priveşti cu empatie, pot fi considerate şi refugii de creastă. De fapt sunt foste sonde seismice căzute acum într-o hilară desuetudine, mărturii apuse ale ştiinţei şi cercetării româneşti. Pe locul fostelor aparate sofisticate se pot înghesui acum câte 2 turişti zgribuliţi în fiecare dintre ele. Privelişti din acest loc până hăt departe în Munţii Vrancei şi Siriului.
Fosta sondă a staţiei seismice
La 14.30 ne luăm rămas bun de la cercetarea românească contemporană şi stabilim cap compas Cabana Ciucaş – adevarata “Fata Morgana” a zilei, deja visată precum o hangiţă cu braţe albe încărcate de halbe de bere înspumată.
O "fata morgana"? - Nu, e chiar cabana.
Cu gândurile astfel alunecând pe gât, coborâm spre Şaua Gropşoare.
Drumeţ în ţara vântului de foc
Lăsăm cu părere de rău în dreapta un versant numai bun pentru filmări de schi extrem. Este creasta secundară care se desprinde înspre Curmătura Stânii. Executăm un ac de păr la aproape 180 de grade şi după câteva sute de metri de-a coasta unui versant abrupt, reintrăm în pădure. Ceva probleme ne creează zăpada afânată şi mare. Oboseala începe să dea ne târcoale, dar nu ne lăsăm. Cabana în sfârşit apare la modul palpabil, şi aşteptatul desant se realizează la ora 16.45, dupa 9 ore şi jumătate de străbătut prin frumuseţi de vis.
La cabană lume amestecată datorită accesului facil din vale pe la cabana Muntele Roşu. Dar toţi cu bun simţ, nimic exagerat. Dacă tot m-aţi urmărit până aici, să vă zic două cuvinte şi despre noua cabană Ciucaş. Deşi unele voci critică realizarea, probabil din teama că ea va atrage alt gen de turism decât cel pedestru, totuşi obiectiv vorbind condiţiile sunt excelente, întrecând chiar unele hoteluri de 4 stele. O curăţenie desăvârşită, camere cu baie proprie şi apă caldă, şi mai ales pentru toate buzunarele – de 6 persoane (cam 35 lei patul), de 3 (50 lei patul) şi de 2. Preţurile sunt pentru weekend, în timpul săptămânii fiind ceva mai ieftin. La restaurant aveau 6 feluri de ciorbe, felul principal şi nişte papanaşi cu dulceaţă de afine – o nebunie!
Papanaşi cu dulceaţă de afine
Berea casei era binenţeles Ciucaş, parcă 5 lei cutia. Semnal la telefonul mobil se poate căuta cu succes (unde altundeva?) decât lângă barul cabanei.
După aşa zi de lungă, am petrecut o seară agreabilă, artiştii noştri în ale fotografiei făcând şi o realizare de excepţie pe care mă grăbesc să v-o arăt şi vouă:
Cabana Ciucaş – vedere nocturnă
Duminică 18 martie, plecăm de la cabană la 7.35. Urcăm încurajaţi de un soare neprihănit spre vf Ciucaş.
Muntele de zahăr
Salutăm din mers pe cele două doamne în vârstă care n-au mai terminat discuţia începută cu mii de ani în urmă. Motiv pentru care au primit şi o poreclă: “Babele la sfat”. Par foarte “apropiate”, unii ar putea crede chiar că se sărută, aşa că nu le-am deranjat cu prezenţa noastră, lăsându-le să-şi povestească în continuare poate despre flăcăi care le-au cucerit inimile în tinereţi de mult apuse.
"Babele la sfat"
Ȋn sfârşit victorie! La ora 9.00 atingem vf.Ciucaş la altitudinea de 1 954m, maxima turei. Drumul de la cabană până aici a fost relativ uşor, suntem fericiţi.
Pe vârful Ciucaş (1 954m)
Poze mii, tur de orizont, privelişti către … nemărginirea de munte. Munţii Baiului trimit către noi săgeţi de gheaţă de sub cupola lor netezită de vânt.
Sclipiri de diamant
Ne dăm drumul amortizaţi în zăpada mare spre şaua Tigăilor, crezând ca de-acum traseul e “piece of cake”. Nu a fost deloc aşa. Câteva bucăţi tehnice solicită colţari şi piolet.
Pasaje ceva mai dificile
Ajungem la o vale expusă la avalanşe undeva sub vf. Bratocea şi ne vedem nevoiţi s-o urcăm prin partea ei superioară, părăsind traseul marcat. A fost mai “safe” aşa, chiar dacă a însemnat un efort suplimentar. Ȋnclinaţia şi expunerea sudică a ei o recomandau ca fiind prevestitoare de ceva alunecări “neprogramate”.
Pericol de alunecare
Coborâm constant pe Culmea Bratocea, iar la 12.30 suntem sub Colţii Bratocei – paznicii de prin părţile locului ai porţilor de piatră ale Ciucaşului.
Zăpadă mare mai sus de Colţii Bratocei
La 13.15 atingem DN1A în pasul Bratocea, după 5 ore si jumătate de traseu şi după ce trecusem printr-un şir de poieni cu vedere splendidă spre cabana Muntele Roşu şi spre Creasta Zăganu – Gropşoare rămasă de acum amintire în suflet.
Creasta Zăganu-Gropşoare
Aşadar, am terminat tura mulţumiţi că am facut tot ce ne-am propus, fără nici un eveniment neplăcut, toată lumea sănătoasă şi cu moralul sus. Am avut un cer de un albastru adânc, o vreme splendidă, am văzut un munte minunat, parcă frate cu Ceahlăul moldav!
Şi, aşa cum vă spuneam la început, acum vă las pe voi singuri să trageţi concluzia, dacă Ciucaşul merită să-i fie umblate potecile! Nouă ne-a făcut doar o mare plăcere să vă aducem pentru câteva clipe muntele mai aproape, şi de aceea vă mulţumim că ne-aţi urmărit povestea. Gânduri bune!
Da, a meritat!
Text: Andrei Mihai
Fotografii: Ramiro Matei şi Sorin Untu
Iaşi, 26 martie 2012
Mihai Cibotaru
costas1946
Marius Ciobanu
claudiubirliba
ionut cristache
ramiromatei
tudorghioc
florinvestale
Andrei Mihai
ionuttoncu
