Din Ceahlau pana in Hasmas (prima parte)

Posted: 23 august 2010 by Mihai Cibotaru in ceahlau, cort, hasmas, vara

               Totul a inceput sa prinda viata in urma unui mail primit de la un bun prieten, ca raspuns a unei discutii avute prin februarie in jurul unei cani de vin fiert, mai precis intr-o seara geroasa de februarie in sala de mese a cabanei Dochia. Ma mai ajutase de cateva ori cu ceva informatii despre gps-uri si odata chiar mi-au fost vitale trackurile primate in idea ca am reusit sa ajungem pana la Vatra Dornei din Suhard prin viscol si mers pana la ora 21 in mijlocul lui ianuarie. Acum Adrian M. imi promise-se ca imi va trimite trackul ce pleaca din Ceahlau, din curmatura “La Tabla” si ajunge pana la Lacul Rosu. Era vorba de un traseu de aproximativ 50 de kilometri, care –vorba aia- trebuie facut macar odata in viata.

            Sfarsitul lunii aprilie prinde grupul nostru in pregatiri acerbe legate de iesirea deja clasica (in idea ca se organiza o astfel de iesire pentru a doua oara) de 1 Mai muncitoresc cu serata cultural-artistica. De data asta ramasese sa se mearga in zona Cheilor Bicazului, mai exact Cheile Laposului si de acolo campare sub celebra de acum in Iasi, Piatra Vithovos. Nu eram foarte convins personal de aceasta iesire avand in vedere traseele relative lejere atat la urcat cat si la coborat cat mai ales timpul liber avut la dispozitie care ma indeamna mai degraba la o iesire de 3-4 zile si nu la un week-end.

            Sunt nehotarat pana in momentul in care (uitasem deja) primesc trackurile din zona, plus bonus culmea Tarcaului lunga de vreo 20 si ceva de kilometri. Intelegere din partea familiei exista asa ca urmatorul punct ce trebuie rezolvat e sa mai gasesc macar inc ape cineva dispus sa mearga cu mine. La un moment dat pe langa Adrian H. mai sunt inca doua personae dispuse pentru ca pana la urma joi dimineata in Piatra Neamt sa ne intalnim doar trei: Laura, Adi si cu mine.

            Seara de miercuri trece repede la sedinta saptamanala impartind sapci le primite de la GriSport; bocancii mi-i cumparasem cu o zi inainte si pentru a nu avea surprize pe munte, inca de cand ii platisem ii si pusesem in picioare. Asa ca marti si miercuri eram cam singurul om din toata suburbia Iasiului incaltat cu bocanci care ducea gunoiul in spatele blocului, cumpara paine ori iesea cu copilul la plimbare. Norocul meu a fost ca nu a fost suficient de cald pentru a trece la pantaloni scurti, atunci sa ma fi vazut fotografiat! Ajung cam odata cu primul cantat al cocosilor acasa asa ca imi pun ceasul sa sune pe la 4 dimineata. Aproape ca niciodata imi facusem rucsacul inca de la amiaza, asta in speranta de a nu mai pleca (cum mi s-a mai intamplat in ultima vreme) cu ruscacul plin de nimicuri si cu lucruri esentiale uitate pea casa.

            La ora 6 plec din Iasi cu un pumn de acumulatori; un rucsac de aproape 20 de kilograme inclusiv apa minerala de rigoare de 2,5 litri; o borseta plina de harti (imaginatia imi daduse aripi asa ca aveam si harta Tarcaului la mine, plus cea a muntilor Ciucului); o jumatatea de Jamaica pentru noptile reci in care urma sa ne incalzim cu cate o cana de ceai fierbinte (Milcovul imi secase in balcon cu o seara inainte); cu maxim sase zile libere da cu promisiunea ca marti cel tarziu sunt acasa si cu un bilet dus –platit evident- pana la Neagra.

            Joi 29.04.2010 Neagra (530 m) – paraul Neagra Mare – Varful Neagra Mare (1138 m) – poiana/curmatura Varatec (1362 m) – spre platoul Ceahlaului – platoul Ceahlaului – campare (1800 m). Traseu destul de lung pentru masivul Ceahlau, la sfarsitul zilei dupa ce am facut si tura de rigoare pentru umplut sticlele cu apa de la izvorul de langa schit (Fantana Mitropolitului)       gps-ul ne arata cam 18 kilometri facuti in aproximativ 9 ore din care 2 au fost pentru pauze si relax.

            Fericirea face sa fi descoperit prin jungle numita internet si firma de transport cu care am plecat acum, firma ce are o cursa direct pana in Neagra (de fapt pana la Oradea) si care ne lasa acolo la o ora rezonabila, in jur de 9:30 dimineata. Asa ca la ora 8 cand opreste microbuzul in fata autogarii din Piatra Neamt nu e nici o problema in a intregi gasca, avand in vedere ca Laura tocmai ajunsese de jumatate de ora din Bucuresti cu trenul iar Adi era la el acasa. Socializam rapid si constat cu bucurie ca lucrurile par sa mearga bine intre noi, cu toate ca nu mai fusesem in aceasta formula pe munte. Chiar lucrul minunat e ca Laura deja tinteste si catre a doua parte a traseului colorata cu un verde fosforescent pe harta ce circulase intre noi pe mail in ultimile zile si care se dorea a fi un fel de bonus in cazul in care ne mai tineau picioarele. Bonusul consta in continuarea traseului si dupa varful Licas pana in pasul Pangarati dupa care o traversare spre est a Hasmasului prin Poiana Alba, cu coborare in satul Trei Fantani si intoarcere la Lacul Rosu.

            In Neagra, sat component al comunei Tasca, asezat la confluent raurilor Neagra si Bicaz traseul porneste chiar din central localitatii, de langa biserica si de langa magazinul mixt/crasma care mereu am gasit-o cu lacatul pe usa. Din Bicaz pana aici am facut cam 10 kilometri iar de la Piatra aproximativ 35 kilometri. Prima noastra grija e sa ne ajustam bretelele rucsacilor dupa care o luam la drum. Pentru inceput traseul merge spre nord pe drumul forestier pentru aproximativ 5 kilometri.

            E joi asa ca prima parte a drumului e destul de populata de catre lucratorii forestieri. Masini care se incarca cu busteni, masini goale, cizme galbele, foarte galbene si fumul de la sobele ce incalzesc vagoanele de table in care isi traiesc viata de luni pana vineri. Vremea e de vis, cald si frumos, cu norii fotogenici ce se aliniaza in stanga si in dreapta noastra. Doar pe jos e ceva noroi, de la ploile ce se pare ca au spalat pamantul cu o zi-doua in urma. Mergem constant pe malul stang al paraului Neagra Mare, fiind depasiti de un convoi de carute.

         La iesirea din sat, o tabla indicatoare ne spune ca drumul forestier continua pe Neagra Mare inca 7,8 km. Drumul urmareste spre amonte, in principal, malul stang al Paraului Neagra pana la confluenta cu Paraul Neagra Mica. De la soseaua nationala de unde am plecat acum cateva zeci de minute sunt 3 km. Un drum forestier urca si pe malul drept al Paraului Neagra Mica. Suntem la confluenta paraielor Neagra Mare si Neagra Mica, acestea limitand un picior de munte ce coboara din Varful Neagra. Insotim mai departe pe malul stang, tot spre amonte, Paraul Neagra Mare, traversam apa si trecem pe langa o cabana forestiera (in zona apare si un stalp indicator) si  revenim impreuna cu drumul forestier pe malul stang. Trecem de locul in care am facut dreapta in urma cu patru ani si ne-am croit propriul traseu pana pe vf. Neagra si mergem inainte pe forestier. Gasim un mic popas pe dreapta si ne oprim sa ne tragem sufletul.

             O felie de cozonac si o gura de apa rece dupa care la drum. Facem glume legate de faptul ca fiecare se ofera sa consume din propriul rucsac si sa ofere si celorlalti cu multa generozitate. Ajungem la  concluzia ca in prima zi nu vom putea merge prea mult pentru ca vom manca ca nesatuii iar in iar din a doua zi va urma sa ne intoarcem acasa pentru ca vom ramane fara mancare si vom face concurenta lupilor la urlete (de foame). Marcajul e inexistent pana aici, nu am vazut decat un singur stapl si un semn chiar pe gardul de care ne-am sprijinit rucsacii cand am coborat din microbuz. E adevarat ca drumul e cat se poate de vizibil , insa ma gandesc ca s-ar fi putut aplica macar un semn la 500 metri, doar asa de moral, sa nu-ti vina idei prin cap cum ca ai fi prin cine stie ce masiv. Mai ales ca din momentul in care am prins marcajul, acesta era aplicat cu maxima generozitate, chiar prea generos. Pana atunci insa cu burtile pline si cu gandurile aiurea uitam sa ne mai uitam in jurul nostru, asa ca in momentul in care intindem harta concluzionam (mai tarziu ne-am dat seama ca am gresit putin, oricum nu vital) ca ar cam fi cazul sa facem dreapta. Marcaj nu e asa ca hotaram sa mergem tot pe unde ne-au mai dus pasii.

               Asta inseamna ca vom merge pe un forestier destul de bine profilat dar si destul de pieptis direct catre varful Neagra (1138 m) de unde stiam traseul catre poiana Varatec. Mergem pe drum si uneori taiem serpentinele dupa gps in dorinta de a ajunge cat mai repede intr-o zona cu vizibilitate. Prindem un picior de munte si odata cu sufletul nostru simtim cum prindem si altitudine. Gasesc cateva tuburi care ma fac sa cred ca sunt de la un pistol de semnalizare, insa dupa doua zile cand am facut jonctiunea cu restul trupei aflu ca sunt mai degraba „made by braconaj”. Tragem de noi cam jumatate de ora asa prin balarii si ajungem inaintea varfului cam cu 200-300 metri la liziera padurii. Recunoastem locurile si dupa o pauza scurta de fotografiat gentiene si ciubotica cucului (plus o duzina de papadii ce impanzisera tot locul) hotaram sa facem o pauza mai lunga chiar pe varf.

          Dupa ce trecem pe langa cativa fagi seculari, contorsionati de cine stie ce stihii, ajungem chiar in Varful Neagra (1 138 m). De aici, spre stanga (vest), pe pantele care coboara in albia Paraului Neagra Mare, continuata spre amonte cu Paraul lui Budu, se asterne padurea batrana de foioase si conifere. Continuam pe poteca de creasta, care cand coboara, cand urca lin prin padurea frumoasa si deasa pe versantul stang si rara, aproape inexistenta pe cel drept.Tot pe partea dreapta se deschide o priveliste cuprinzatoare spre obarsiile Vaii Neagra Mica si spre Obcina Piatra Arsa. De aici urcusul se accentueaza. Printre molid si brad, zarim o portiune de padure cu zada tanara. Poteca paraseste creasta si continua, tot in urcus, in final in serpentine din ce in ce mai scurte si mai pieptise (motiv de intrat in rezerva strategica de apa), pe pantele dinspre sud ale Varfului Varatec. In mai putin de o ora de la Varful Neagra am iesit in Poiana Varatec, larga, in care se gasesc atat varful, cat si curmatura cu acelasi nume. Suntem la 1 250 m altitudine, este aproape ora 13 si consideram ca e timpul ca si sandwich-urile noastre sa ne elibereze de greutatea lor. Cautam un loc in care razele soarelui sa ne mangaie din taote unghiurile. Ne cocotam sus, cat de sus putem si avem o priveliste minutata in fata ochilor. Identificam in zari Piatra Unica a Hasmasului si probabil (conform busolei) undeva pierduta creasta Tarcaului si a Ciucului. Langa noi, la o aruncatura de bat peretele Turnului lui Butu si Ana, Poiana Batca Neagra, Poiana Stanilelor strajuita de Piatra Sura.

             Data trecuta mersesem tot pe directie matematica din Neagra pana in Varatec insa acum, dupa scurtul popas si dupa ce am admirat dantelaria alba a ceahlaului ce aparuse timid la orizont ne intersectam cu traseul nostru initial, acum asa de bine marcat, ca pana pana si orbul ce s-a ratacit in Braila acum cateva zeci de ani putea sa urce pe traseu fara nici o grija ca s-ar rataci. Deschidem harta si concluzionam ca ar mai fi trebuit sa mai fi mers cam 500 metri si dupa aceea traseul facea dreapta. Pana aici am facut cam 4 ore si dupa pauza binemeritata deabia putin inainte de ora 14 n eluam rucacii in spate. E prea frumos afara, e prea frumos locul ca sa ne grabim; stam intinsi pe iarba uscata ca niste trantori ce asteapta ca doar razele soarelui sa-i incalzeasca si sa-i readuca la viata.

              Mai departe traseul merge spre dreapta in Poiana Maicilor unde ajunge cam in jumatate de ora pentru ca dupa inca aproape trei ore sa ne aduca in fata cabanei Dochia (1750 m).

              Insa noi ne pierdem in fata frumusetior naturii; ne pierdem si ne ratacim la figurat. Asa ca pasii nostri merg inaintea noastra, rucsacii nu ne mai apasa greu pe umeri si ne trezim in paradis. Nu inteleg un lucru in schimb, de ce paradisul e interzis daca din el tot iesim fiecare cu cate 2-3 peturi in plus atarnate de rucsac si culese de pe jos … Ajungem in locuri mai mult sau mai putin stiute, descoperite acum sau poate de la prima iesire pe acest munte; mergem fara a lasa urme, pasim fara a murdari … de fapt aproape ca plutim.

            Iesim din transa si din visare doar in momentul in care ne dam seama ca avem nevoie de apa, corturile fiind intinse deja. E putin inainte de ora 20, asa ca cel mai probabil apusul ne va prinde pe drum cu bidoanele pentru apa in maini, dar nu e nimic … norii s-au aliniat deja la apus iar spectacolul naturii e mirific.

           Luam tot ce seamana a sticla sau punga ce poate tine apa si plecam spre izvorul din spatele cabanei. Pe platou mai sunt mici petice de zapada, suficiente cat sa fie nevoie de purtat parazapezile. Trecem pe langa „Piatra Lacrimata” (numita asa dupa imaginatia localnicilor ce au identificat in blocul de gresie modelat de vanturi, ploi ori viscole chipul unui om ce plange) si dupa inca 15 minute ajungem la izvor. Debitul e impresionant, insa nu suficient de impresionant pentru ca capacul de la sistemul meu de hidratare sa se inchida ermetic. Pierd cateva minute bune, suficient cat sa raman in urma cu apusul. La inapoiere cand trecem pe langa schit un calugar ne intersecteaza drumul. Are privirea pierduta, atat de pierduta incat nu raspunde nici la salut. Nici mie si nici celorlalti. Ne grabim spre corturi, punem primusurile in functiune si admiram cum soarele apune la picioarele noastre.

            Ne dam greu spre corturile noastre, afara e cald si Laura tot asteapta sa rasara luna. Apar discutii legate de circulatia ursilor noaptea si de capacitatile lor olfactive de a identifica cascavalul afumat, pateul de ficat si tonul in ulei. Explicam Laurei ca „Ceahlaul nu-i ca Bucegiul” precum nici „iarna ca vara” dupa care intram in sacii de dormit. Din fericire noaptea nici macar nu adie  vantul, atat de linistita e vremea si peste noapte cortul e mereu luminat de luna. Frumos. Exceptionala noapte.

              Vineri 30.04.2010 campare Ceahlau – curmatura Piciorul Schiop – Jgheabul lui Voda – La Scaune – Obcina Tablei (Vf. Strungile 1318 m– Batca Savului 1246 m) – Curmatura Pintecului (Saua Tablei 1090 m) – Vf. Chicera (Kis-cser 1343 m) – Piciorul Heghesului. Aproximativ 10 ore inclusiv buclele de rigoare (a fost ziua buclelor, datorita marcajului inexistent si a portiunilor pe unde nu stiai nici macar cum ai ajuns acolo, dara-mi-te cum sa continui). Traseu marcat teoretic banda albastra. Teoretic doar (insa stiam din start lucrul acesta).

          Ne trezim pe la ora 5 dimineata, insa pana dupa ora 7 suntem prinsi in mrejele unuia dintre cele mai frumoase rasarituri pe care le-am vazut pe Ceahlau. Suntem deasupra tuturor cum s-ar zice iar peisajul este cu adevarat grandios in momentul in care ai o vizibilitate de 3600 si cu ajutorul hartii poti identifica orizonturile infinite. Repozitionam pe harta din memorie orase, baraje si sosele; statiuni turistice ori traseul urmatoarelor zile … vedem chiar si blocul aflat la vreo 200 de km unde stau eu, sau cel aflat la vreo 450 de km sau mai mult de unde vine Laura. Adi oricum e la o aruncatura de bat, el isi vede chiar si jardinierele de la fereastra.

         Initial spuseseram ca vom pleca pe la ora 9 cel tarziu, ziua de astazi fiind cea mai de „in necunoscut” dintre toate. Insa micul dejun, stransul corturilor (cat mai uscate, caci mai urma sa dormim in ele cateva zile), aprevizionarea din nou cu apa si drumul pana la izvor, caci harta nu ne arata prea multe izvoare fac sa plecam deabia pe la ora 10 la drum.

          De fapt prima parte va fi o reintoarcere pe traseul de ieri, urmand ca coboram pe banda albastra pana la intersectia cu drumul forestier ce urca de la Poiana staniel si ajunge pana la baza Jgheabului lui Voda si a Gardului Stanilelor. Jgheabul lui Voda este cel mai cunoscut jgheab (sau jigau cum îl mai numesc localnicii) si unul dintre cele mai frumoase din cuprinsul Muntilor Ceahlau. Pana spre mijlocul secolului trecut, csnd pe aici a urcat in platou domnitorul Mihail Sturza cu alaiul sau domnesc s-a numit Jgheabul Gardului, pentru ca limita Gardul Stanilelor incepe din platou si se sfarseste in apropiere de Curmatura La Scaune, avand o diferenta de nivel de aproape 600 m. Peretele abrupt al Gardului Stanilelor il margineste pe aproape toata latura sa dreapta (la nord), impreuna constituind o imagine cu adevarat caracteristica a masivului Ceahlau. Urcarea sau coborîrea prin jgheab nu este dificila în timpul verii, iarna impunand atentie sporita mai ales avand in vedere grosimea stratului de zapada care aici poate bloca de multe ori trecerea turistilor spre platou. Asta poate si din cauza ca este foarte rar circulat iarna.

           Din Curmatura Piciorului Schiop, de unde urmeaza sa intram propriu-zis in Jgheabul lui Voda, avem vizibilitate pana departe spre nord si sud-vest. Mai aproape putem identifica: varful Toaca (1 900 m) si cabana meteo de la baza sa, Piatra Ciobanului, statiunea Durau, localitatea Ceahlau pe Valea Schit si prelunga Obcina Boistea.

            Poteca este bine conturata insa din nefericire elanul muncitoresc ne este intrerupt de pojghita de gheata care ne face sa ne rotim in toate directiile; sunt in fata si din fericire scap fara cazaturi, insa de undeva din spate se aud de vreo trei ori salbe de onomatopee … Mergem cu grija de multe ori tain serpentinele de-a lungul careia coboara poteca dupa ce trecem de saua „La Palarie”. Ajungem repede pe marcajul banda albastra bine profilat din zona Pietrei Lacrimate si pana unde se termina drumul ce duce in Poiana Stanile (cale de acces care acum vre-un cincinal baietii cu ochi albastri se gandeau sa o continuie prin jgheab pana sus, la cabana Dochia) distanta fiind parcursa in mai putin de ¾ ore, asta in contitiile in care poteca a fost cu gheata. De aici de jos incepe oarecum necunoscutul. Stim si banuim ca ar trebui sa fie o poteca (pe harta chiar cu un marcaj foaaaaarte vechi banda albastra) insa o ratam. O intuim undeva in dreapta noastra la inceput spre baza peretelui jgheabului pentru ca odata ce ajungem jos in curmatura sa credem ca de fapt o aveam in stanga.

         Oricum ideea e ca mergem pe directia sud-est. Padurea este destul de deasa insa din fericire nu avem de-a face cu doboraturi. Pana „La Tabla” avem de coborat de sus de pe platou cam 600 metri diferenta de nivel, asa ca in continuare coborarea e destul de abrupta prin padurea de brad batrana. Intalnim si cateva izvoare, asa ca puteti umple bidoanele de aici cu apa. Oricum odata iesiti la drum, am reintalnit apa doar in momentul in care din viteza am facut o abatere nejustificata de la traseu. Unul din izvoare are chiar si o adapatoare amenajata (posibil pentru animale salbatice); din acest loc tinem stanga pe directia de mers mai mult si in curand prindem o poteca. La inceput pare de animal salbatic pentru ca dupa vreo 150 de metri sa dea intr-un drum de exploatare. Mergem in continuare si dupa inca 400 metri iesim in locul numit „La Tabla”, pe drumul care leaga localitatile Telec de Ceahlau la o inaltime de 1251 metri.

         Traversam drumul si ne oprim la umbra unui copac intr-o mica poienita. In apropierea noastra la cateva sute de metri ar trebui sa fie Vf Strungile (1318 metri) insa deocamdata e timpul sa bem o gura de apa si sa ne uitam pe harta. De fapt de aici si pana dincolo de varful Licas urma sa mergem pe un marcaj aproape inexistent. Ce mi-a placut e ca inclusiv pe harta mea cu Hasmasul acest traseu apare marcat cu banda albastra stearsa, semi-incolora, iar la explicatii am gasit „marcaj, degradat, slab vizibil” (oricum ceva de genul asta). Ideea e ca pana inainte de Curmatura Pintecului am gasit doar trei marcaje, iar acestea in primele 200 de metri.

         De acum urmeaza sa consultam mai des harta sau sa mai aruncam cate un ochi pe dracovenia de gipies’. Dupa cinci minute o luam din loc si nu stiu cum se face ca inteleg sa o luam pe drumul ce duce spre Durau pentru o scurta bucata. O iau repede inainte si dupa vreo 100 de metri cand ma uit pe aparat vad ca am luat-o haisa tare de tot; caut nordul, caut vestul, le gasesc pe toate si ajung la concluzia ca exact din sa pleca un drum forestier pe care trebuia sa-l tinem si noi in sus. La concluzia asta a ajuns Adi iar eu i-am dat dreptate abia jumatate de ora mai tarziu cand am prins drumul pierdut din start. Iar Laurei ii explicam ca fara astfel de momente (invarteli si semicercuri pe harta) o iesire la munte isi pierde din farmec mult.

           Gasim si cele doua marcaje lucru care ne confirma ca suntem pe drumul cel bun. Gps-ul imi spune ca suntem chiar langa Vf. Strungile si-l identificam cam la 50 de metri de carare impadurit, ca o cusma fara a iesi cu nimic in evidenta. In schimb Ceahlaul imi ofera o imagine de vis, imagine pe care nu imi imaginam ca imi va fi sa o vad. Batca Neagra si apoi Piatra Sura in fata peretilor de piatra a Stanilelor, dincolo de care brana vestica a Ocolasului Mare ce se ridica ametitoare din padure pana spre albastrul purpuriu al cerului. Si deabia in acest moment imi dau seama ca mai trebuie sa ma invart mult in jurul Ceahlaului pana sa-l vad din toate cele 360 de unghiuri pentru a putea spune ca-i cunosc silueta inconfundabila.

            Drumul merge lin pe creasta in urcari si coborari domoale, pe drumul foarte bine profilat. O tinem asa pentru o ora aproape; ceasul arata ora 13 si caut pe gps un punct unde sa ne oprim pentru pauza de pranz. Imi arata ca traseul merge relativ in linie dreapta si aproximex cam inca 5 kilometri pana ajungem la granita judeteana dintre Neamt si Harghita. Vorbim intre noi si tragem nadejdea de a manca chiar acolo, in curmatura Pintecului.

        Incet drumul isi schimba configuratia, uneori doar imaginatia noastra il mai mentine pe harta; devine acoperit cu doboraturi uneori si mai mereu este invadat de tufe de zmeura, semn ca de multi ani nu s-a mai circulat pe el. Avem mai mereu deocamdata vizibilitate, uneori in fata vedem Highesul, la baza caruia ar trebui sa campam in seara asta iar in spatele nostru Ceahlaul. Afara e cald, e foarte cald si pana acum nu am intalnit izvoare pe aici; in schimb doua stani darapanate care probabil in zona lor posibil sa fi avut si o sursa de apa. Drumul de infunda de mai multe ori, parand de netrecut si doar gps-ul ne dumireste de directia ce trebuie urmata. Cand e bine profilat mergem repede si cu spor. La fel se intampla si la una din curbele drumului unde o luam in stanga si apoi prindem un fir de apa de-a lungul caruia mergem cam 500 metri la vale. Laura e cea care da semnalul de alarma; retinuse ca harta ne ducea mai mult pe curba de nivel si nu in coborare. Aparatul meu nu-mi spusese nimic, si nici nu aveam cum sa vad avand in vedere ca scara la care era setat era de 2 km. Ne oprim, il adun la 200 metri si vad cum o luaseram frumos spre sud-est in loc sa tinem sud-vest si daca continuam asa firul de apa urma sa ajunga in Paraul cu Strung si de acolo in Bistra Mare. Caldura e caniculara, sunt aproape 300C si avem de ales intre doua rele: sa ne intoarcem inapoi ori sa ne luam inima in dinti si sa o luam direct prin padurea deasa cale de vre-o 300 metri pana urma sa ne intersectam cu drumul pe care (nu stiu cand, nu stiu cum) il scapasem de sub ochi.

          Facem pauza de dulciuri, facem pauza de hidratare si incarcare cu apa dupa care o luam cap-compas spre vest prin padure. O gramada de uscaturi, cateva doboraturi si un ocean de frunze uscate. Plus mai bine de 100 metri diferenta de nivel in 300-350 metri distanta. Asta ne-a asteptat in urmatoarele 20 de minute; si dupa ce am ajuns la drum am mai mers inca 15 minute dupa care ne-am oprit pentru masa. Din pacate nu am ajuns in curmatura Pintecului (1090 metri) unde si judetele se schimba dar si masivele montane, de acolo urmand a intra in Muntii Hasmas.

           Este trecut de ora 15 asa ca ne permitem o mica pauza in care si talpile noastre sa simta aerul curat de munte …

            Am plecat doar de 5 minute la drum si iarasi am ajuns intr-o fundatura: drumul dispare dintr-o data iar gps-ul imi arata trackul undeva la vre-o 200 metri in stanga pe directia de mers; o luam prin padure iarasi infruntand direct toti coapcii si toate balariile si mai consemnam o bucla si inca ¼ ore piersute in cautarea marcajului. De fapt gasim drumul caci marcajul de mult a disparut. Drumul nostru intra puternic in urcare si dupa inca 30 de minute ajungem in curmatura, loc de intersectie a traseului nostru banda albastra cu traseul triunghi rosu care vine din satul Pintic. Suntem pe cumpana de apa dintre bazinele de receptie a Bistricioarei si a Bistrei Mari (ce se varsa in Bicaz). Suntem de aici in muntii Hasmasului

           La est, limita acestor munti este mai lunga si se desfasoara tot pe cursuri de ape. Din valea Bistricioarei, catre sud-est, paraul Pintic formeaza pe intregul sau parcurs limita dintre Hasmas si Ceahlau, limita care, trecand apoi peste saua Tabla, se continua catre sud, in lungul vaii Bistra, pana la confluenta sa cu paraul Capra (Jidanului); de aici inainte, limita masivului o formeaza firul acestei ultime vai, pana la varsarea sa in Bicaz. In continuare, spre sud, pana la confluenta vaii Iavardi cu Valea Rece, Hasmasul se invecineaza la est cu Muntii Tarcau de care este despartit prin paraiele Damuc si Fagului. Pe acest parcurs, linia despartitoare urca de la 580 m altitudine pe raul Bicaz la 610 metri la Gura Damucului si la 1300 metri pe cumpana de ape dintre Damuc si Valea Rece.

         Apare prima mare dilema a zilei: din aceasta intersectie trackul meu ocoleste spre nord-vest varful Chicera pentru a iesi dincolo de el in Piciorul Heghesului, pe cand harta ne arata ca traseul trece chiar pe varf, la 1343 metri. Plus ca apare o portiune marcata ca-n palma, unde marcajul zici ca a fost proaspat aplicat. Avem incredere in track dar poteca bine conturata si corect marcata ne face cu ochiul. Nu stam mult pe ganduri si hotaram sa mergem pe traseul marcat. Am o mica indoiala uitandu-ma pe profilul ce mi-l arata gps-ul insa merg si eu inainte. Adevarul ca marcajul era impecabil.

           Mergem cam 1 km dupa care marcajul dispare, insa nu si poteca. Mergem inainte dupa busola si harta. Mergem spre vest/nord-vest. Drumul devine poteca ingusta care mai apoi e invadata de zmeuris. Urme de ursache si vre-o doua black-shituri ne fac sa ne scoatem fluierele. Facem ceva galagie si-i dam inainte. Poteca devine jungla cu doboraturi si tufe de zmeuris, plus spini. Multi spini. Adi scoate maceta, eu scot injuraturi. Laura e in fata si scoate sufletul din noi. Mergem greu, foarte greu … de fapt mai mult stam pe loc cautand un sens dupa busola si apoi o directie pe teren pentru a putea avansa.

            Ajungem intr-o mica poienita unde poteca se transforma in drum si drumul o ia spre nord-vest. Insa noi trebuie sa o tinem spre vest, in acea directie e varful. Coboram putin pe drum si vedem cum se desprinde la stanga inca unul chiar pe directia noastra de mers. O luam pe acolo si mergem cu spor; nu mult ci doar pentru vreo 400 de metri. Drumul se termina brusc intr-un hau. Deasupra lui pe partea stanga pare sa se profileze o carare. Ma strecor pe dupa niste copaci si mai merg inca vreo 50 de metri. Dispar in padure unde cararea deabia mijita dispare in o suta de mii de carari. Clar e o poteca batuta de animale si dupa cum se ramifica putem juca pana maine dimineata prinselea’ prin padure. Ma intorc si conunic sentinta: nu-i loc de mers inainte. Ne intoarcem in mica poienita de mai sus. Laura lasa rucsacul si se avanta in padure. Exact pe directia busolei: vest. Se intoarce si spune ca parca se profileaza ceva tinid printre copaci. O luam in directia asta, e singura directie la urma urmei, daca e sa ne blocam ne intoarcem si coboram pe forestierul de la picioarele noastre ce ocoleste Chicera. A naibii varful asta … deja avem o ora aproape de cand ne invartim pe langa el.

             Apare sau reapare marcajul forestier, „H” rosu care ne insoteste de cateva ceasuri bune; apare si reapare marcajul Laurei, un soi de liliac salbatec (nu prea cred in marcajul asta dar dupa ce ne-am invartit de-am ametit incep sa nu mai fiu atat de reticient la semnificatia florilor). Sarim busteni si ne ferim de spini. Dam de pe noi crengile ce le adunam in spatele ruscacului. Admiram ghiocei si admir un briceag ce-l gasesc chiar langa un bustean doborat de vant. In iau ca amintire si ca prada de razboi. Prada de Chicera!

            Un prim blocaj pe directia noastra de mers ce s-a transformat in Piatra Craiului impadurita sau pentru cei ce cunosc Bistritei, intr-un fel de Bogulin-Pietrosu cu doboraturi si spini. Ocolim pe dreapta pe o poteca de animale. Uneori mai flueram, alteori mai mergem … la fel pierdem timp foarte mult cautand un sens de mers. Bine sensul e inainte (asa arata si busola si deci e corect); oricum stanga e imposibil sa cobori, in dreapta se mai poate –deocamdata- dar cu emotii. Dar inainte trebuie nu doar sa vrei ci si sa poti sa mergi! Poteca devine atat de ingusta iar haul din lateral atat de aproape de noi incat suntem parca la gimnastica defiland pe barna.

             Laura e in fata si ii iau locul; e in fata de ceva vreme si poteca devine cu adevarat impracticabila. Mai mergem vreo 100 de metri cand chiar nu mai se poate inainta. Ma opresc si-mi scop gps-ul: trackul e in dreapta mea cam la 150 metri, dar pana acolo e hau, ar trecui sa ne intoarcem si sa cautam o scurtatura spre el. E la urma urmei ultima varianta spre care putem merge la frontala pentru a iesi de pe varful asta haotic. Pana la varf mai avem putin, altimetrul lui Adi arata ca am trecut binisor de el. Castiga satelitul in fata presiunii atmosferice. Asa ca mai avem pana la varf. Trecem de el, mai mergem vreo 50 de metri si chiar nu mai pot sa ma strecor mai departe.

            Ne dam jos rucsacii si e randul lui Adi sa plece in recunoastere. Ne flueram pentru a tine legatura intre noi si pentru a sti ca suntem bine. Laura a ramas cu mine la rucsaci. Trec vreo 10 minute si cateva zeci de fluieraturi pana se intoarce Adi. E cu maceta in mana, parca e din alt film. Mergem inca vreo 100 de metri dupa care cresta se cam curma brusc; ne spusese si Adi lucrul asta. Desfacem iarasi harta si o pozitionam din nou pe nord. Vedem unde suntem si concluzionam ca locul nostru de campare ar trebui sa fie la cateva sute de metri (nu multe) in stanga noastra. Ca trebuia sa fie in stanga stiam de cand am inceput urcusul pe Checera, dar de vazut inca nu-l vazusem. Nici macar o bucatica din Varful Highes, care e cu vreo 160 de metri mai inalt. Clar padurea de aici nu a vazut de mult timp coada de topor prin ea.

            Urmeaza sa coboram drept inainte si doar cand nu se poate sa ocolim stanga/dreapta. Ar fi o diferenta de nivel de vre-o 150 de metri. Trag un sfant printre dinti si o iau inainte. Imi tin mainile in fata pentru a ma mai recunoaste prietenii cand terminam de coborat. Ne cam grabim caci deja este ora 19 si trebuie sa iesim din padure cat mai repede. Tufe de zmeura, doboraturi, spini … toate se dau din fata mea, a lui Adi si a Laurei. Terenul devine mult mai inclinat, panta e cred cam la 500 asa ca ma opresc pentru cateva secunde. Sa-mi tag aerul in piept si sa-mi iau un nou punct de reper. Cobor si uneori pentru fractiuni de secunda am ochii inchisi; e prea des zmeurisul. Fluier si fluieram, nu suntem chiar acasa la noi aici, ne simtim mai mult musafiri.

            Tin mai mult dreapta, picioarele calca totul in fata lor; trag de mine in dorinta de a iesi mai repede din valcelele in care am intrat.

           Si vad un semn; nu forestier, nu de circulatie sau semn de carte. E chiar banda albastra si inca pe un drum forestier bine conturat. Doar ca mai sus drumul dispare. Si nici nu ne intereseaza in sus, noi vrem sa coboram spre vest. Le spun si celorlalti; nu ma cred dar sunt fericiti cand il vad. Suntem fericiti. Suntem pe calea cea buna. Moralul e la cote maxime asa ca tragem tare de noi; daca acum jumatate de ora de gandeam de bivuac in padure cocotati pe niste pietre acum ne gandim la locuri cat mai drepte de cort. Ce-i si cu confortul asta combinat cu natura firii unmane …

             E aproape 19:30 cand iesim in marea poiana denumita Piciorul Heghesului. Avem cam 10 ore de cand am plecat din Ceahlau –cu tot cu pauza- si aproape 13 km parcursi. Apa nu a existat pe traseu si noroc ca ne-am ratacit pe firul acela de apa.

             Scoatem harta si vedem ca prin zona sunt cateva izvoare care mai jos formeaza Paraul cu Peste (Halas) ce se varsa in Pintic. De fapt aici sunt si cateva salase (nelocuite inca) asa ca e destul de probabil sa fie apa. Pana atunci ochesc doua petice mari de zapada care la nevoie impreuna cu fasa elastica din trusa de prim ajutor se pot transforma in cativa litri de ceai. Ceai din fructe de padure proaspat si bun.

            Pana sa cautam loc de campare respiram peisajul din jurul nostru. Minunat loc, minunat cer, minunat paharul cu apa rece ca gheata care curge din termosul lui Adi. Putin dupa ora 20 gasim si loc de cort (cam la 1150 metri), chiar langa un izvor cu apa ca gheata pe un mic platou de unde avem un peisaj de vis: intregul Ceahlau, care ne ofera privelistea sa de la Turnul lui Butu si Ana si pana dincolo de Toaca. Stam cu harta in mana si cu mintea si ochii pierduti in fata naturii. Mancam, ne hidratam si iarasi mancam. Stam la taclale mult in noapte asteptand sa rasara luna.

             Ducem mancarea la un copac unde o ridicam sus cu o cordelina. Laura are inca spaima ursilor din Bucegi, Adi imi spune ca asa e normal sa tinem mancarea (stiu, stiu) si ca nu ne vom invata pana nu o vom pati odata’si’odata si va da ursul peste noi.

              Adormim iarasi tarziu dupa o zi istovitoare; nu neaparat ca urmare a kilometrilor parcursi ci datorita modului in care a trebuit sa ii parcurgem. Imediat ce am ajuns acasa am spus ca nici platit nu mai calc pe acolo; acuma uitandu-ma in urma si stiind exact la ce trebuie sa ma astept si cum sa-mi dozez efortul si timpul, mai ca m-as intoarce. Amatori? Avem pana in acest punct aproape 31 de kilometri hoinariti pe munte si prin munte.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s