Brane, jgheaburi, bulevarde (septembrie 2008)

Posted: 23 februarie 2009 by Mihai Cibotaru in ceahlau

Poate unii se vor intreba ce mai poti vedea in Ceahlau atunci cand revii (cu mare placere) a zecea ora, a treizecea oara sau a n-a oara? Muntele prietene, muntele si atat! Am prieteni care a doua oara nu mai merg in acelasi loc pentru ca au facut deja acel munte si prieteni care revin pe acelasi traseu de nenumarate ori. Ii inteleg si pe unii si pe ceilalti. Poate mai mult pe ultima categorie, cei care revin pentru a admira un nou rasarit sau apus, pentru a vedea din acelasi loc dar in alt timp natura, pentru a lua parte din nou la spectacolul lumii si luminii de fiecare data privit prin alti ochi acolo sus, pe munte. Manati de aceasta dorinta tot in urma unei sedinte fulger (asa de fulger ca tuturor celor cinci echipe romanesti din cupa UEFA le-au tremurat genunchii in acea seara de joi cand am batut palma pentru Ceahlau). Dupa ultima numaratoare am ramas opt: Alex si Elena, Ionut si Ana, Silviu, Marius, Nicu si cu mine ce urmam sa plecam sambata dimineata. Duminica urmau sa mai apara sus si altii. Cati? Exact nu stiam atunci, caci Iasu’i mare tare.
Sambata 26.09.2008. E ora 1 noaptea si inca nu am rucsacul pregatit. In mijlocul camerei e un munte de haine, oale, echipament si supe de unde trebuie sa aleg. Unii poate sunt mai ordonati, altii poate au rucsacul gata facut si numai ce asteapta sa-l puna in spinare. Am incercat cam toate variantele pana acum si asta mi s-a parut cea mai buna alegere: se scot toate in mijlocul camerei, se sorteaza pe categorii, se inchid ochii si-ti imaginezi ca ai plecat la munte. In calatoria imaginara vezi ca-ti trebuie ba primusul, ba o pereche de sosete, ba o ceapa pentru supa. Deschizi ochii si le tot dai deoparte langa rucsac. Daca esti o persoana visatoare de felul tau nu mai trebuie sa inchizi ochii, doar muti ruscacul langa movila de echipament. Si evident apelezi la ajutorul unor prieteni. Fac si refac rucsacul, renunt la cam tot ce inseamna gadgeturi si alte nimicuri ce aduc un plus de placere mersului la munte si–s gata dupa mai putin de o ora. Ma bag rapid in pat caci la 5 trebuiea sa-mi dau desteptarea si sa plec spre autogara.
In jur de 6 fara ceva sunt in fata autogarii dupa ce agat din mers niste banane si o sticla de apa. Marius e ajuns deja si numai ce intram pe peron si suntem agatati de un sofer de autocar. Unde? La Piatra Neamt! Haideti sa va puneti bagajele in spate. Aflam intre timp ca pleaca la 6:10, deci nu era cursa la care facusem rezervari. E bine, ajungem mai devreme si vom merge cu autocarul si nu cu microbuzul unde-I inghesuiala. Partea proasta e ca Ionut si Ana nu raspund la telefon, ei stiau ca plecam pe la si jumatate asa ca nu au ajuns inca. Sun si nici un raspuns, asta ambaleaza motorul, asa ca ies in fata autogarii; coboara oamenii dintr-un taxi, ii iau pe sus, nu prea inteleg ce-i cu graba asta si le explic deabia dupa ce pleaca autocarul din Iasi. Pana la Piatra drumu-i presarat cu glume si clipe furate somnului. In Roman masina sta mai mult, destul cat sa luam o cafea si un copil (nu cu parul balai ca in Amintirile lui Creanga ci al strazii, boschetar postrevolutionar) sa ne intrebe daca nu-i dam lui gecile ca-i frig afara. Asta dupa ce se convinge ca avem in picioare “ciubote” bune. Parca suntem in Dumbrava Mi(nu)nata, caci si in Piatra Neamt in autogara un nene intins pe jos cu genunchiul sub el ne cere o gura de pepsi, ca lui ii statea-n gat sucul cel avea in fata. Bleah!
In Piatra ne intalnim cu Silviu (e intalnire la prima vedere, nu ne cunosteam inca, da probabil urmatoarea iesire va fi din nou cu noi. Asa ne-a promis; i-o fi placut!) dupa care suntem agatati de un rechin. Urcam in mandria nationala cinci oameni chinuiti rau cu cinci rucsaci si mai repede decat ne-am fi imaginat ajungem in Izvorul Muntelui. Se lucreaza din greu in zona la asfaltatul soselei; in august Claudiu era cat pe ce sa-si rupa masina in gropile de pe asfalt, acum probabil au terminat-o pana sus la cabana de reparat. Intreb si eu ca prostul, nu ar fi mai bine pentru noi de-ar fi alegerile astea macar in fiecare an? Cand coboram din Dacie (o mana, un picior, un bat de ski) pe ceilalti trei colegi de tura ce ne asteptau deja acolo (Elena, Alex si Nicu) ii bufneste rasul. Nu suntem noi ditamai matahalele, da nici elevi de scoala primara ca sa incapem cu usurinta in masina. De la cabana Izvorul Muntelui (797 metri) vom alege traseul marcat banda rosie ce merge de-a lungil paraului Maicilor, ajunge in Poiana Maicilor, trece pe la Claile lui Miron, poiana de pe Ocolasul Mic, depaseste jgheabul Ursariei iar apoi, dupa un urcus ceva mai sustinut ajunge pe platou in zona campingului, unde la o aruncatura de bat se afla cabana Dochia. Vremea innorata, plafonul de nori pe la 1400 metri.
Alt traseu mai putin folosit si nemarcat ocoleste Poiana Maicilor si ajunge in poiana de pe Ocolasul Mic urcand prin Jgheabul Armenilor, de acolo urmand traseul marcat pana la Dochia. De multe ori mi-a facut cu ochii acest jgheab si plecasem de acasa cu gandul ca vom urca sus pe aici. Timpii orientativi ar fi: cabana Izvorul Muntelui (0) – Jgheabul Armenilor (1 ora) – Ocolasul Mic (4 ore) – cabana Dochia (5-5 1/2 ore).
Intram in traseu pe la ora 10, inaintand pe drumul ce margineste Paraul Maicilor. Dupa jumatate de ora de mers ajungem in punctul unde poteca traverseaza Paraul Maicilor, de unde incepe in susul vaii Jgheabul (jigaul) Armenilor. Acesta apare ca o despicatura in inima Ceahlaului si desparte peretele Ocolasului Mic aflat in stanga de Piciorul scurt aflat in dreapta. Jgheabul propriu-zis porneste din fundul Paraului Maicilor, este pietros, cu panta iute iar firul lui coboara in linie dreapta din Ocolasul Mic.
Pentru a ajunge in Jgheab sunt doua variante: prima ar fi sa se continue mersul de-a lungul paraului tinand constant albia acestuia pe directia inainte/dreapta (varianta mai dificila deoarece in fata ta vei intalni numeroase stanci si bolovani care ingreuneaza mersul, arbori cazuti si pietre instabile acoperite cu muschi care fac ca pasul sa fie greu si inselator), sau a doua varianta care pleaca exact din Poiana Maicilor (la limita superioara a acesteia se prinde o poteca din dreapta care te scoate chiar la intrarea propriu-zisa in jgheab dupa ce se vor traversa cateva vai secundare). Alegem prima varianta caci aceasta nu ne va pune probleme de orientare, stiind si faptul ca cealalta ne-ar fi purtat printr-un hatas de padure tanara care ne-ar pune la incercare pielea fina.
Este un traseu nemarcat, care are farmecul si pitorescul lui. Cu toate acestea aveam sa constatam ca si aici mai exista (rar ce-i drept) cate un PET sau o sticla (de sticla!) aruncata pe ici pe colo. Mergem bine si ne miscam destul de repede. Traversam paraul cand pe o parte cand pe cealalta. Mergem bine dar e obositor; pamantul e umed si acoperit de muschi, pietrele sunt instabile si din aceasta cauza mentinem o distanta ceva mai mare intre noi. Mai sunt si rucsacii care ne incomodeaza atunci cand sarim sau trecem pe sub copaci. E frumos, ne place, chiar daca incet, incet cele 15 kg din spate ne fac ca la fiecare pas sa incepem sa transpiram. Dupa aproape 1 ½ suntem la baza jgheabului ce ni se arata in fata impresionant, iar in spate Poiana Maicilor ni se arata tot mai mult privirilor. Se disting incet potecile ce serpuiesc in spatele nostru, stalpul de marcaj cu sagetile indicatoare din poiana (acolo unde traseul din Neagra devine comun cu cel ce pleaca din Izvorul Muntelui si vor avea ca destinatie comuna cabana Dochia). Mai departe in dreapta cum ne uitam apar coamele domoale ale Vf. Secuiesc, Vf. Negrii si Varatecului. Si mai departe, dupa Vf. Bicazului se intrezaresc culmile fumurii ale Tarcaului.
La inceput jgheabul are mult pamant, pentru ca apoi, incet incet, grohotisul sa ia locul pamantului ingreunandu-ne astfel mersul. In stanga si dreapta apar pereti impresionanti ce se ridica vertical pana la albastrul cerului. Chiar aici facem o a doua pauza de (re)hidratare. Ceaiurile fierbinti si o gura de cafea aburinda ne fac mai bine dispusi. Suntem 8 oameni asa ca unora li se pare cam greu de urcat ultima portiune ce ne-ar scoate deasupra pe Ocolasul Mic. Daca pana aici nu am avut dificultati tehnice in ceea ce priveste traseul, de aici mai sus e un pic mai dificil. Trebuie doar sa ai incredere in picioarele tale si stapanire de sine. Totusi unii sunt cu mai multa sau mai putina experienta pe munte asa ca cel mai bun lucru e sa exploram putin zona inainte de a hotara in ce directie sa mergem: inainte pe jgheab sau stanga pe unde se profileaza o carare bine batuta (o fi drumul Tutuienilor?), pe unde daca am lua-o si am tine curba de nivel in urcare usoara ar trebui sa iesim fie in traseul turistic marcat banda rosie fie sa urcam pe jgheabul Clailor care sa ne scoata la baza Clailor lui Miron. Plec in recunoastere cu Marius, luand cu noi si camera video. Intai mergem in dreapta de unde vine poteca ce am intalnit-o. La un moment dat se pierde printre palcuri de copaci, iar in stanga noastra se inalta peretele de stanca aproape vertical. Ne cam mananca sa urcam sus, dar coborarea ar fi dificila deoarece nu avem echipament de asigurare la noi. Ne intoarcem si urcam jgheabul pentru inca vreo 30 de metri. Se poate merge, nu mai avem nici un dubiu, suntem siguri ca asta-i jgheabul nostru. Si mai sus se poate urca, doar ca nu mai inaintam deoarece la coborare e un pic mai dificil (urcatul nu-i ca coboratul, la fel cum iarna nu-i ca vara). Le spunem si celorlalti doar ca nu sunt foarte siguri ca se poate urca. In cazul asta cel mai intelept e sa mergem pe curba de nivel pentru a iesi in zona Clailor. Rucsacii in spate si la drum, nu inainte de a pune in planurile noastre (ale mele si ale lui Marius) o alta iesire in Ceahlau urcatul pe jgheab pana sus. Alta data, cu alta ocazie.
Inaintam repede pe curba de nivel, imediat in dreapta aparand un alt jgheab. Mi se pare ca e prea aproape pentru a fi cel ce ne-ar scoate la Clai, si dupa ce Nicu pleaca in explorarea terenului continuam sa mergem inainte. Dam de o vale pe unde se pare ca apa se scurge atunci cand ploua mult sau la topirea zapezii. Asta ar fi, dupa studierea configuratiei terenului si-i dam bataie in sus. Urcusu-i mai usor decat la inceput cand am luat-o pe albia Paraului Maicilor, asa ca inaintam repede. Undeva in fata noastra se profileaza coloanele Clailor si stim ca nu suntem departe de ele. In stanga ar trebui sa se afle traseul turistic la maxim 200 metri distanta. Doar ca la munte distanta nu se masoara in metri ci in ore, si cum noi tocmai urcam acum printr-un adevarat canion lat in unele locuri de doar 1-2 metri strajuit de pereti ce se inalta pana la cer ne dam seama ca e imposibil de ajuns la el din acest punct. De la intrarea in jgheab nu am intalnit apa, asa ca alimentarea se impune de acolo de unde Paraul Maicilor izvoraste din piatra. Ajunsi sus aveam sa constatam ca nici izvorul din poiana de pe Ocolasul Mic nu avea debit suficient cat sa umpli macar o cana de apa.
Urcusu-i placut prin acest canion, sunt momente cand peretii de piatra parca se unesc deasupra noastra. Asta inseamna ca picaturile de apa provenite de la topirea zapezii de saptamana trecuta aterizeaza taman in capul nostru. Incet panta se accentueaza, pasim doar pe roca friabila, fara prea multe prize pentru ghetele noastre, plus ca mai e si umed pe jos. Chiar la baza Clailor micul canion devine prea abrupt pentru cordelina noastra, asa ca hotaram sa reintram pe traseul turistic ce se afla in stanga noastra destul de aproape urmarind configuratia terenului.
Pana in traseu reusim sa mai doboram si vreo doua trei pietre acoperite cu muschi (asta pentru ca loviturile provocate de ele sa fie mai suportabile). Intram in traseu, urcam pe sub clai si ajungem in poiana de sub Ocolasul Mare. Tot aici ar fi trebuit sa ajuungem si daca am fi continuat urcusul prin Jgheabul Armenilor, chiar langa o klippla de calcar, pe care daca te urci vezi cam tot platoul de la Toaca pana spre Ocolas. Aici sus aveam sa constatam ca firavul izvor era secat, asa ca renuntam la a mai face o supa chiar in mijlocul poienii, bagam ceva dulciuri si ceaiuri in noi si pornim din nou la drum. Pana in camping daca tragi tare ajungi intr-o ora, noi am mers insa mult mai lejer si ne vedem sus pe la 18:30-19:00. Facem o fotografie de grup dupa care vedem care si cum o sa dormim. Avem trei corturi dar pana la urma vom instala doar doua, caci Ionut, Ana si Silviu hotarasc sa campeze in dormitorul nr. 7 de la cabana. Hotaram sa intindem corturile, ei sa mearga inainte la cabana si sa ne reintalnim peste o jumatate de ora la un vin fiert si o barfa. Din camping pana la cabana e drum de vreun sfert de ora fara nici un fel de dificultate.
Montatul hotelurilor noastre dragi nu ne ia mult timp, caci vremea e de vis: vantul nici nu adie macar iar soarele isi arunca ultimele raze pe platoul Ceahlaului. Oricum pana intindem corturile, pana facem doua-trei fotografii cu Ocolasul in spate si pana ne pregatim rucsacii cu “Cina cea de taina” din sala de mese a cabanei soarele apune. Urcam la cabana la lumina frontalelor si a lunii. Aici Silviu, Ionut si Ana deja erau la felul doi. Bagam si noi primusul in functiune si repede repede supele instant pline de chimicale devin (poate si datorita aerului curat de munte), pentru a nu-stiu-cata-oara cea mai gustoasa mancare, probabil cea mai buna din lume, parafrazand reclamele. Ne adunam toti la aceeasi masa, sorbim supele cu nesat, mai aruncam o lingura si in borcanul luiNicu cu tadjica (reteta de dincolo de Prut) iar spre sfarsit in crema de ciocolata. Trecem apoi la o cana de vin fiert, care mai apoi a fost botezata compot, caci continea o gramada de felii de mar (ionathan) bine parfumate si stafide aduse tocmai din Iordania (de importatori, desigur, intrucat noi nu am ajuns inca acolo, mai sunt multe coclauri de bantuit aici la noi in tara inainte de a deveni “montarniarzi internationali”). Tarziu in seara ne retragem fiecare la locul lui. O parte in cabana, restul pornim in camping, nu inainte de a face plinul cu apa (pentru prima data am gasit izvorul de langa cabana secat, asa ca aprovizionarea s-a facut de la cabana). Noaptea trece repede si bine; vantul nu a suflat mai deloc iar corturile si sacii nostri nu au probleme la temperaturile ce doar s-au apropiat de zero grade.
Duminica 27.09.2008. Dimineata ma trezesc pe la sase, dar ceata de afara ma face sa ma bag repede in cort; sacul de dormit e o mare ispita. De abia pe la opt (dupa ce si din celalalt cort se aud semne de viata) ies afara. Peisajul e fantastic: in dreapta (fara prea mult efort, chiar din gura cortului Ocolasul Mare se arata privirii acoperit cu o mantie subtire de zapada&gheata, in stanga marea alpina caracteristica Ceahlaului, iar din cealalta iesire a cortului se zareste cabana Dochia. Hotaram ca vremea-i buna de o cafea facuta la primus. Miros mai ademenitor ca o cafea facuta la primus in racoarea diminetii acolo sus in imparatia brazilor si a jnepenilor nu am mai intalnit…asta ma face sa ma intreb uneori…beau cafea din cauza asta, sau muntele m-a facut sa beau asa multa cafea in fiecare zi obosita stata intre betoane?
In jur de ora 10 apare Silviu care-si ia ramas bun de la noi, el o sa coboare prin Lutu Rosu spre Invorul Muntelui de unde va pleca spre Bacau (mai era o varianta –cam nesigura ce-i drept- sa-l astepte pe Claudiu cu care sa mearga pana in Piatra Neamt). Dupa asta urcam si noi cu tot calabalacul la cabana (cort, catel, primus si purcel). Legat de cort, imi aduc aminte cum acum vreo cinci ani, prin august, mi-am intins cortul singur fiind in camping prin august; si cum in august e perioada concediilor, sus pe platou erau o gramada de turisti. Unul dintre astia, trecand pe langa cort a facut o remarca interesanta “ce zgarciti sunt draga astia cu corturile, in loc sa doarma la cabana, prefera sa inghete noaptea aici la doi pasi de un pat si o patura”; au ras atunci in sinea mea si rad si acum, caci privind strict financiar prblema, oricum platisem mai mult camparea decat un loc in cabana…
Pe la 12 apare si restul grupului (partea de duminica): Claudiu, Mihaela, Mihai, Ionut si Florin, iesiti si ei sus pe munte la o tura de o zi. Stam la taclale, facem o poza de grup dupa care plecam fiecare in directia sa: noi vom trece pe sub Vf. Toaca iar ei vor cobori in Izvor unde-si au masina prin Jgheabul cu Hotar pe la Stanca Dochiei.
Traseul de azi ne poarta pasii pe marcaj banda rosie trecand peste Vf. Lespezi-pe sub Vf Toaca-Panaghia-Piatra Lata-Cusma Dorobantului-La Morminte-cab. Fantanele-statiunea Durau, cu o durata totala de aproximativ 2-2 ½ ore. Vremea e de vis, cu vizibilitate in dreapta pana departe spre valea Bistritei, unde prin Jgheabul cu Hotar se deschide in jos valea Izvorului Alb.
Pornim la drum, lasand in stanga izvorul de la Apa Rece (ce-i captat si la cabana), trecand apoi pe platou pe langa Piatra Ciobanului .O parte din noi urcam si pe Vf. Toaca (1900 metri) abatandu-ne din drum la stanga si prinzand poteca pieptisa. Am urcat de nenumarate ori pe acest varf si mereu senzatia e deosebita; extraordinara. De aici de sus privirile pornesc nestavilite in zarile necunoscutului spre sud, peste muchia Ocolasului Mare ce seamana cu un miriapod cu nenumarate picioare ce rasar din adancurile padurilor. Mai departe se mijesc muntii Tarcaului pentru ca spre sud-vest sa apara creasta Hasmasului Mare (1793 metri). Undeva spre nord-vest apare Calimaniul, iar mai spre nord Raraul cu ale sale Pietre.
Aici, pe varf, se spune ca in negura vremurilor ar fi existat o toaca de fier, drept clopot al muntelui, care vestea sihastrilor ceasul de rugaciune. Oricum daca ar fi existat, probabil ca ar fi avut grija de ea culegatorii de “fier vechi”(ca cei de afine adauga accize).
Chiar daca partea leului e a varfului Ocolasul Mare, de aici de pe Toaca o sa ai ocazia sa vezi rasarituri si apusuri de neuitat. La fel cum de pe Toaca stralucesc primele raze ale soarelui, trezind muntele din somnu-i, de asemeni si ultimele lumini ale asfintitului lasa pe fruntea Cealaului maret ciudate jocuri de inchipuiri si umbre.
Drumul pana aici si in continuare pana la Durau e lejer, e bulevardul Ceahlaului, marcajul e foarte bun iar cararea e mai mult decat carare. Probleme ar putea sa apara doar in iernile cu multa zapada sus pe paltou; traseul ce-l faci vara poate si in 20-30 minute, iarna-l poti strabate si in 2-3 ore. Ceata si vantul sunt principalele obstacole ce-ti pot aparea pe timp de iarna; la fel zapada daca-i mare. De asemenea chiar de sub Panaghia pleaca in vale pana spre stanca Dochiei jgheabul ce de multe ori a maturat padurea, zona fiind de altfel si cea mai expusa din tot traseul.
Chiar pe sub stanca Panaghiei (ce se ridica la vreo 70 de metri deasupra platoului) ne intalnim cu un mic grup ce-si cara bicicletele dupa ei; nu sunt romani (dar nu asta conteaza) si merita toata admiratia noastra: unii nu-si cara de pe munte nici macar gunoaiele, daramite sa duca sus o bicicleta…
Despre Panaghia, Calistrat Hogas (Opere, E.S.P.L.A., 1958) spunea intr-o “Amintire” despre meleagurile moldovenesti: “Panaghia era o fata frumoasa… Ursitoarele, cand au daruit-o la nastere, una a luat intuneric din intunericul cel mai de nepatruns al unei nopti fsra luna, adanc din adancurile marilor fara fund, foc şi lumina din lumina si focul luceferilor celor mai stralucitori… si de-a pus pe toate in privirile ei; alta a rupt crinilor fragezia si albeata, iar trandafirilor rumeneala lor si le-a pus pe fata. ei; a treia i-a tors din caiere de neguri fire subtiri de umbra neprihanita si i-a pus pe cap podoaba de par negru si bogat, iar zeii au rupt din inima si sufletul lor particica cea mai aleasa si i-au dat Panaghiei suflet si inima.
Si, pentru ca sa nu fie pangarita de priviri muritoare, au dus-o ursitoarele pe inaltimile cele mai de sus ale Ceahlaului, dincolo de imparatia norilor si au asezat-o in pestera pustnicului Ghedeon, – albinele din sihastrii au hranit-o cu mierea lor, iar noptile senine au scaldat-o in roua de flori mirositoare…
Si Panaghia a crescut mare… Soarele a vazut-o, si Panaghia a vazut pe Soare… si ceasuri intregi se oprea Soarele din calea lui. Si pana intr-atat s-a marit ziua, iar noaptea asa de tare s-a scurtat, ca mai pe ce sa-si dea amurgul mana zorilor…
Si s-a tanguit noaptea… si a fost pedepsit Soarele sa nu mai rasara de-acum inainte decat impodobit de neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tineretii sale sufletele slabe ale muritoarelor…
Iar Panaghia n-a mai vazut de aici inainte pe Soare in puterea tineretii si… jalea a cuprins sufletul si inima ei, si zile intregi si nopti intregi, fara de somn, lacrimile nu i se mai uscau de pe obraji… si a venit un vant, unul dintre vanturile cele mai dulci si mai usoare dintre vanturi, spre culmile Ceahlaului si spre codrii ce umplu ca o negura prapastiile lui adanci.
Si deodata glasuri se urcara din vai pana la Panaghia si-i imbatara auzul… Erau soaptele vantului cu frunzele, erau adierile rasaritului si ale apusului, ce veneau incarcate de miresmele departate ale campiilor inflorite… Iar cand dadu sa coboare inapoi spre pestera, Panaghia simti ca picioarele ei prinsesera radacini in pamant si nu se mai putu urni. Voi sa ridice mainile, dar mainile ei ramaseseră lipite de trup, cuprinse si ele de recea lui incremenire de stanca. Iar cand voi sa indrepte iarasi ochii ei spre ceruri, spre Soare, pleoapele ii cazura grele peste luminile lor si un intuneric nemarginit o cuprinse… Panaghia se prefacese in stana de piatra. Se zicea insa ca inima ei nu s-a impietrit si ca – impietrita cum este si acum – se imbata totusi de razele Soarelui, de stralucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor albe, de vanturile dulci si mangaietoare ale rasaritului si ale apusului…”
Coboram repede si in curand trecem de popasul de langa Cusma Dorobantului pentru ca mai apoi sa ajungem in zona La morminti (unde de vreun an e si o banca). Poteca noastra coboara pentru inca 150 metri destul de repede pentru ca apoi sa mearga pe curba de nivel pana la cabana Fantanele. De la baza varfului Toaca pana aici am facut ceva mai mult de o ora.
Cabana-i la fel, parca un pic mai pustie decat de obicei; comandam rapid felul doi cu niste cartofi pierduti printre muraturi si cabanosi, iar pana ce acestia vor ajunge la masa admiram peisajul. E de abia ora 15 si avem timp berechet. Incercam sa descifram panorama ce ne apare in fata ochilor: in fata Duraul continuandu-se cu inaltimile muntilor Bistritei, mai departe cu Giumalaul si tocmai in capat undeva mai spre stanga noastra Rodnei, in stanga Calimanii si chiar peste umarul nostru catedrala ce tocmai am parasit-o: Masivul Ceahlau.
Asteptarea trece repede si dupa o masa copioasa mangaiata si de razele soarelui (care astazi a fost mereu alaturi de noi) pornim spre Durau. Poteca bine conturata si marcajul mai mult decat suficient ne duc in Durau dupa mai putin de o ora. De aici microbuzul si acasa la Iasi.
Si, daca va intrebati ce puteti sa vedeti intr-un loc unde reveniti pentru a nu stiu cata oara, lasati-ma sa sa va ajut in a gasi un raspuns: la fel cum atunci cand privesti acelasi tablou si de fiecare data o sa vezi/intelegi altceva, la fel cum atunci cand te uiti in oglinda o sa vezi sau o sa descoperi alte trasaturi ale fetii, la fel e si muntele. O sa-l intelegi in timp, iar el te va rasplati lasandu-te sa-l intelegi. Incet, putin cate putin ,dozat; caci poate crea dependenta.
In rest numai bine oriunde v-ar duce pasii.
Hai pe munte!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s