Cum am vazut noi … fuga spre infinit (Ceahlau, martie 2009)

Posted: 3 Aprilie 2009 by Mihai Cibotaru in ceahlau

 

 

        Sa mergi pe munte inseamna mai mult decat rucsac, polare, primusuri, haine cu tex-uri, ics-uri  si igrec-uri, sub si supra pantaloni, echipament adus din State prin curierat rapid sau in portbagajul varului din strainatate. Inseamna sa-l simti, sa-l iubesti si sa-l respecti. Care EL? El, Muntele. Sa mergi pe munte inseamna sa apreciezi vremea senina dar si noptile friguroase, atunci cand iesi afara sa-ti aduci o oala de zapada curata din care sa-ti faci un ceai fierbinte. Sa stai pitit dupa vreun colt de stanca urmarind in taina vre-un ciopor de capre negre sau sa intinzi celui de langa tine bidonul de apa cu ultimile picaturi. Inseamna sa faci ture de o zi in care sa strabati aproape maratonistic zeci de kilometri sau sa parcurgi cu sufletul, mintea si trupul un traseu de trei ore intr-o zi intreaga. Muntele poate fi iubit in multe feluri. Si e minunat cand dragostea pentru munte o poti impartasi cu alti oamenii, unii cunoscuti deja din alte ture iar altii la prima vedere sau chiar la prima iesire pe munte. Iar cand ajunsi in gara, la masina sau la poalele muntelui toti sunt bucurosi si fericiti poti spune ca cu mana pe inima ca ai mai urca din nou in aceeasi distributie.

            O tura de initiere in ale Ceahlaului in martie. Initial ma gandisem pentru un Rarau sau Giumalau, dar distantele ar fi fost putin mai mari iar zonele nu asa de bine cunoscute. O tura de initiere combinata din fericire cu o tura haspemista. Doua ture teoretic separate. Practic, asa cum s-a intamplat mai mereu cand urcam sus, am pus monopol pe cabana, traseu, munte, inimi. Cum cine, noi toti cei care am fost sus la jumatatea lui martisor. Am ajuns sus 24 de oameni, in cabana si la coborare numarul a trecut de 30.

            Si pentru ca fiecare vede, simte, traieste in propriul mod muntele in continuare meritul meu e doar acela de a da copy-paste la randurile scrise de ceilalti oameni, oameni de munte care au ajuns in Ceahlau (inclusiv titlul este compilatie de titluri):

 

          Matei Birliba (cel mai tanar din echipa):

„Capitolul I: Cum ne-am pornit de acasa

Era o zi cu nori multi. Noi ne-am luat bagajele si am plecat, am asteptat 3 prieteni si am pornit spre munte. Pe drum am ascultat muzica si am vazut multe lucuri frumoase. Noi ne-am pornit din Iasi spre Izvorul Muntelui pentru a urca pe Ceahlau.

Capitolul II: Cum ne-am pornit pe munte

Am ajuns in Izvorul Muntelui. Am asteptat inca o masina si am pornit pe munte. Noi ne-am luat dupa semnele punct albastru si banda albastra. Am trecut pe langa Piatra cu Apa si Calugari.

Capitolul III: Cum am urcat pe munte

Am luat biletele si am inceput aventura. Primele parti au fost usoare dar la un moment dat a inceput si urcusul greu. Ceilalti ne-au luat-o inainte, dar i-am ajuns din urma. Pe platou era ceata si nu se vedea nimic. Dar pana la urma am dat de cabana. Am luat o portie zdravana de cartofi prajiti cu gratar in cabana. Eu am mancat-o pe toata. Ceilalti au fost umiti cand m-au vazut mancand. In camera era cald si bine. M-am schimbat si m-am dus jos in sala de mese. Am jucat carti, am invatat cateva trucuri noi si apoi ne-am dus la culcare. Eu m-am culcat intr-un sac de dormit gros si o perna tare. Noaptea am auzit-o pe Alice ca sforaie. A doua zi tata s-a dus la schit , iarasi am jucat 2 partide de carti, ne-am echipat si am plecat jos.

 Capitoulul IV: Cum am coborat de pe munte

Ne-am pus cordelina, ne-am legat-o foarte strans, Marius ne-a ajutat ; el a facut un nod, apoi a invartit atele pe langa nod. Eram legati amandoi. Cand alunecam eu, ma tinea tata, cand il tineam eu aluneca tata. Baietii s-au dat pe zapada si au alunecat pana la un copac. Am mers apoi doua ore la coborat. La coborat am luat-o pe acelasi traseu prin Lutul Rosu spre Izvorul Muntelui.

Capitolul V: Echipamentul de munte

Eu am avut pantaloni de fas  gros, iar dedesubt hamleti; dupa aia am avut un tricou, o maleta si o geaca groasa, la cap fes, fular si gluga. In picioare – ghete groase, iar in picioare sosete de lana si parazapezi. In spate am avut un rucsac in care am pus sacul de dormit. Florin, Tudor si Marius aveau coltari care ajutau sa se infiga in gheata. Tata avea un termos si o frontala care lumina foarte tare noaptea.”

 

Ionut Toncu:

„Sperand la o ultima zapada in Ceahlau si bucurandu-ma inca o data de prezenta colegilor din HPM si a celor veniti de prin tara, m-am indreptat si eu, cu pasii repezi, (aprox. 100 km/h, vinovat – Ana) catre Marele Ceahlau.

Voia buna, zapada, si vantul usor de la poalele muntelui ne-a cuprins pe toti. Dupa ce am facut cunostinta cu Matei si cu celelalte persoane necunoscute pana atunci, am pornit spre Cabana Dochia prin Lutu Rosu. Drumul ne-a separat in functie de intentiile fiecaruia, grupul fiind destul de mare, acopeream cam jumatate de ora de mers din traseu.Unii mai grabiti de mirajul  cabanei, altii mai domoli,  pentru a savura din plin Maretia Ceahlaului. Poze peste poze, niciodata parca nu sunt suficiente. Traseul, chiar daca prin padure,  nu are cum sa fie plictisitor, zapada abunda, vantul se inteteste, brazii, albul ne acopera  incet, incet . In plus, traseul era presarat de colegii de tura, care se odihneau si care faceau pauze de fotografiat.

Zapada mare intalnita pe traseu ne-a dat ocazia sa ne zbenguim copilareste in fel si chip si nu am ezitat deloc, stiind ca poate fi ultima zapada pe anul acesta. Am sarit, ne-am tavalit, tarat, aruncat, si revenit cu picioarele pe pamant. Da, viscolul de la iesirea din padure spre cabana, ne-a adus la realitate; 200 de metri in care atentia trebuia sa fie marita. Era primejdios dar frumos, caci ne place viscolul rece, zapada pufoasa si abrupturile care te fac sa gandesti de doua ori inainte de a face un pas. In momentul acesta ne-am reamintit de Matei, oare ce face Matei? Pe Matei il depasisem cu cateva minute in urma, pentru ca  „Micul Mare” Matei, are 8 ani si s-a incumetat sa urce cu noi. Era la cam 20 de minute in spate, cu tatal lui, Claudiu, care ne-a spus ulterior ca pe final a trebuit sa se foloseasca de ceva metode psihologice, de a induce in mintea copilului ideea ca viscolul, zapada mare si  abrupturile sunt de fapt prietenii nostrii si ca totul este ok.

Ajunsi la destinatie, ne-am scuturat de albul ce inconjura totul in jur si am pasit in caldura Cabanei. La 25 de minute, triumfator, in aplauzele asistentei , ajunge imbujoratul Matei, moment ce ne-a bucurat tare, vazand ca viitorul HPM -ului este asigurat. Fericirea izbandei  lui Matei ne-a cuprins si  pe noi . Am stat si l-am ascultat, caci eram curios cum se vede prin ochii unui copil muntele.Si Matei ne-a spus…Si  am ascultat…Bravo Matei!”

 

 Sasha Postelnicu:

“Ma intreb, uneori, daca aerul de munte nu este putin cam tare pentru o fata nascuta si crescuta la campie, ca mine, si care, mai de nevoie, mai de placere, traieste in jungla capitalei…. Care, chiar si in perioade de framantari economice, are agenda plina si abia asteapta weekend-ul ca sa ce…sa o zbugheasca acolo!! Pe munte, in aerul acela tare…impreuna cu roiurile de fluturasi care se zburatacesc imediat cum se aude ca se pune la cale o noua tura…

Speram sa vad Ceahlaul inverzit…desi eram constienta ca imi doresc un pic cam mult, macar cateva semne de primavara, coltul ierbii, gingasii ghiocei si cateva branduse, nu deschise, hai sa nu facem plaja totusi, dar sa auzim pasarele, poate si gaze…

Dar asteptarile mele au fost mici…am intalnit altfel de flori: suflete curate, zambete largi, foarte multe culori, incepand cu echipamentul care ma face sa devin clienta fidela a magazinelor de profil si terminand cu bujorii din obrajori, nu numai ai celui mai mic, Matei, eroul nostru! Si ce sunete: sa asculti cum ninge linistit, apoi viscolul, apoi harmalaia vesela de la cabana Dochia, muzica lui Clau, iar mai tarziu, sforaiturile haioase, in functie de care incercam sa identific “posesorii”…ah, sa nu uit! Si vinul fiert la primus, si tochitura aceea delicioasa pe care nu o gasesti la nici un restaurant cu multe stele…si ar mai fi…

Iar a doua zi, drumul spre schit, comparabil cu o expeditie in tinuturile nordice si linistea in care calugarii se rugau…Si mandrul Soare, care, in generozitatea lui nu ne-a lasat sa plecam fara sa vedem stancile semete, brazii albiti de cristale si zapada amestecata cu nestemate… coborarea prin topoganele copilariei mele, presarate de-a lungul potecii marcate de panouri care ne povesteau despre tara minunata in care paseam, privirea agera a lui Matei cand era cat pe ce sa i-o luam inainte, incat tare mi-e teama ca la tura urmatoare nu voi putea tine pasul cu el…

Nici nu stiu cand a trecut… prea “riepidi” (constat ca am o inclinatie nativa pentru graiul moldovenesc) si atat de placut incat si dupa mai bine de o saptamana ma hranesc din aceleasi senzatii…

Da , cred ca este cam tare aerul de munte, iar daca muntele este in Moldova, ma declar fericita dependenta!”

 

Marcel Stamate ( azi, Bucuresti, 24.03.2009, ora 08:12, camin P24, camera 217):

“Ieri, pardon, acu cateva zile, mai exact 15.03.2009, cabana Dochia, Ceahlau.

Azi senin si soare, atunci viscol.

Azi, ma uit pe geam si nu deja mi se pare ca o sa am o zi proasta, atunci ma uitam pe geam si vedeam infinitul.

Caci numai asa pot descrie marea aceea alba fara pic de murdarie, si un viscol naprasnic care parca imi zbura si gandurile negre din cap.

Dar sa incep cu inceputul: rasfoind prin turele zilei pe 22 februarie descopar o tura de initiere: care suna cam  asa “tura de initiere in ceahlau: … unde? Cat timp? Cat? Unde stam? Cati? Ce sa am? .. “. Aceasta descriere avand cuvantul magic “CEAHLAU” m-a facut sa nu ma pot abtine si sa postez imediat un “daca se poate ma inscriu si eu”. Ce a urmat va imaginati: in fiecare zi refresh de 5 ori poate a mai scris cineva ceva, taiat zile din calendar cu gandul: “mai e putin, hai ca mai putin”.

Dupa sfaturi si parlamentari a avut grija Marius sa mergem amandoi pana la Roman de unde ne-a cules -si aici pun multumirile de rigoare (raman dator)- Mihai, organizatorul de tura. Odata ajunsi la Izvorul Muntelui am inceput sa ma simt ca la mine in curte, nerabdator sa urc, sa ma catar, cred ca as fi fost in stare sa ma urc si pe cosmelia de la poarta, m-am abtinut cu greu, aici i-am cunoscut pe haspemisti, o specie aparte de oameni, de la care am inteles ca muntele se iubeste sincer, si in nici un caz cu jumatati de masura. Sper ca si in urmatoarele ture sa particip alaturi de voi. Dupa cum probabil ati citit de la ceilalti traseul a fost desavarsit, ninsoare, zapada si iar ninsoare. Cu un mic amendament, sus era un vant de toata frumusetea. Tinand cont de conditia mea fizica de Hercule (1,92 metri – 60 kg) m-am vazut nevoit sa urc intre 2 baieti (mai zdraveni), pe aceasta cale trebuie sa le multumesc si lor, altfel probabil restul excursiei as fi vazut-o de la Izvorul Muntelui (locatia: jgheabul cabaneiJ).

Trebuie sa recunosc ca mie inca mie gandul la mancarea de la cabana (“papica”). Cred ca as mai fi stat 2 saptamani acolo numai sa merg prin zapada si mananc.

Eu unul, cand ajung in Ceahlau descopar infinitul, este muntele care reuseste sa-mi inlature toate gandurile negre si problemele si care ma face sa redevin un mic ingeras dornic sa cucereasca lumea.

Multumesc Mihai pentru aceasta tura, multumesc HPM pentru ca existati, cand o sa mai pot mi-ar placea sa mai fiu alaturi de voi.

A fost minunat, dar sa nu uit – felicitari din toata inima lui Matei, pe mine m-a incantat. Felicitari si tie Claudiu pentru ca il inveti sa iubeasca muntele de acum. Ceva de admirat.

Multumesc pentru tot.

P.S.: Scuzati stilul de a scrie, dar eu nu prea stiu sa ma exprim, esentialul este ca simt in suflet linistea si bucuria traita alaturi de voi, acolo sus.”

 

Elena Cibotaru:

Sambata dimineata o luam la goana patru oameni spre Ceahlau din Roman. Dupa cafeaua si gustarea de rigoare din Bicaz de la pecoul principal, facem stanga spre Neagra de unde recuperam niste cd-uri plus ceva placinte combinate cu cipuri biometrice. Prin Bicaz vremea nu prea-i imbucuratoare pentru urcarea noastra, iar dupa Furcitura aflu ca cei 65 de  cai putere ai masinii sunt cam martoage. Raman singura in masina in timp ce bagajul o ia frumos la picior inainte. Dupa lanturi vine si rasplata, parcam fara emotii in fata cabanei din Izvor. Nu suntem primii, dar nici ultimii; apar incet incet vitezomanii si supermarketistii pierduti prin Piatra Neamt la cumparaturi. Trupa e mare, cea mai mare de pana acum (doar in Retezat mai fusesem vreo 15 oameni acum trei ani), azi insa suntem peste douazeci (la cabana deabia am aflat cati suntem, dupa ce am contabilizat numarul de paturi luate). Urcusul e ca intotdeauna: obositor, si chiar nu inteleg de ce e considerat cel mai usor traseu de urcat din Izvor sus; ar fi fost tentant prin Jgheabul cu Hotar, insa gurile rele spun ca pe ultima portiune de am lua-o pe acolo ne cam mananca zapada; asa o fi. La cabana (care devine haspemista imediat) atmosfera de vis: branza cu ochiuri si mamaliguta, cartofi prajiti, ciorbe si tochituri…bun, nu chiar toate la mine in farfurie. Iau parte la ritualul vinului fiert dupa care tarziu in noapte ma duc la somn. Oboseala isi spune cuvantul, mai ales ca tot eu ma ocup in familie si de sofat. Toata ziua m-am gandit la Andrei, oare o fi cuminte la Roman unde l-am amanetat la socri? A doua zi pana la amiaza raman la cabana in timp ce o parte se spala de pacate la schitul de pe platou. La coborare albastru de Voronet si ceva gheata pe ultima parte inainte de a ajunge la masini. Aici surpriza: in spate un Ceahlau de vis iar pe jos disparuse toata zapada si gheata; adio lanturi. Oprim la o pensiune mai jos putin, „La Crusitu” unde mancam ceva. Apoi kilometri dupa kilometri spre Roman unde debarca Marius si il urcam pe Andrei. Pe la noua seara ajungem in Iasi, pe la zece parcam in spatele unor tomberoane si trecem la spalat. Iesire faina cu toata trupa din Iasi, cu pareri de rau. Pareri de rau ca s-a terminat repede, pareri de rau ca Andrei e inca prea mic pentru a putea merge constant in familie sus pe munte. Asa ca Mihai ia toate feliile de pe tortul numit munte; eu mai prin cate o farama pe ici pe colo. Numai bine tuturor”

 

Radu Zabulica:

„Se da plecarea…unde ? In Ceahlau ..bine dupa ce am apucat sa ma inscriu pe site la tura de intiere a lui Mihai. Sambata dimineata plecam in grupuri de masini din Iasi spre Izvorul Muntelui .Atmosfera frumoasa in masina, se vorbeste despre orice, dar in special despre munte si tura care va urma . Intalnirea cu toti ceilalti este planificata la ora 10:30 in Izor… In final ajungem si noi pe la ora 11:00 si ceva …vedem grupul de oameni pregatiti sa urce si ne alaturam si noi lor . Platim taxa de 3,5 lei si o luam pe traseu. La prima iesire din padure exact la semnul care indica drumul prin Lutu Rosu avem parte de o ninsoare ca in poveste… toata lumea face poze si este fericita. Acesta tura fiind prima tura iarna pe zapada ( pentru mine )… vroiam sa zic ca nu am prins niciodata zapada mare pe munte, dar uite ca in Ceahlau am avut parte de zapada. Grupurile se stabilesc pe traseu si se urca usor usor … unii o iau inainte, alti merg mai usor. Traseul este unul magnific daca pot sa zic asa, deoarece este foarte usor si foarte scurt. Ca de fiecare data totul trece prea repede… de ce? Atmosfera din grup este foarte frumoasa si cum stie toata lumea… clipele frumoase trec cel mai repede.

La un moment dat m-am hotarat sa ii ajung pe baietii din fata… mergand singurel inainte… pana la iesirea din padure… mai sunt 50-100 metri maxim pana la cabana… ii vad sus pe baieti la 10 metri de cabana, dar ma opresc… ce sa fac? Era viscol foarte puternic si o ceata de nu se vedea decat uneori maxim 2 secunde asa cum am apucat sa ii vad eu pe baieti. Imi infing bine picioarele in zapada si astept grupul care urma sa ma ajunga din urma… si usor apoi o luam spre cabana. Pot sa zic ca acei metri de la iesirea din padure pana la cabana au fost cei mai grei de cand am iesit pe munte iarna… asta mi-am si dorit… sa cunosc si astfel de momente sa ma pot astepta altadata. Intru in cabana toata lumea asezata la mese… cu papa buna ( o tochitura moldoveneasca sau o ciorba calda).

 Nenea Lazar de la cabana preda cheile la organizatori si lumea incepe sa urce sus pentru a lasa bagajelu’… a se schimba… apoi iar in sala de mese. Se aseaza toata lumea la masa… intre timp ajunge si grupul lui Claudiu …cu fiul lui Matei (viitor alpinist), Florin si Alice. Am ajuns destul de devreme la cabana… se intunecase la un momen dat… si am crezut ca este tarziu… uitandu-ma la ceas era ora 18:00… toata lumea asculta muzica pusa de noi, adica de Claudiu si se lasa cu vorba, la un vin fiert facut de Mihai si Ionutz… O seara care nu o poti avea in oras … asa linistita si sa te simti bine… E FRUMOS LA MUNTE. Dimineata se da trezirea la ora 7:30… se merge in sala de mese… se mananca si apoi unii pleaca la Schit altii la somn 🙂 (asa cum am facut eu ..si imi pare rau ca nu am fost si eu la Schit). Usor, usor toata lumea ia masa si se pregateste de plecare.. majoritatea nu vor, dar trebuie o facem ca fara job… nu putem urca din nou…

Pe la ora 10:30 sau 11:00 fara ceva se da plecarea din cabana… binenteles inainte de a se face o poza de grup in fata cabanei.Toata lumea este fericita… mai putin de vreme care ne-a cam dezamagit dimineata… dar in timp ce coboram soarele iesa de dupa nori si se instaleaza peste tot… Zapada mare… toata lumea fericita… inclusiv Matei care era legat in coarda si se arunca colo de colo… BRAVO LUI! La un momen dat vazusem pe scurtaturi urme de la ceilalti si am inceput sa ma arunc si eu. Timpul trece foarte repede, traseul se termina, ne asteapta  masina care ne duce spre casa, dar am mai vrea sa stam.    Ne oprim pe traseu, mai luam o gustarica, o gurita de ceai sau apa si facem si poze ca sa le aratam celor ca nu au fost. Incep sa numar timpul in care ajung la masina, mai bine zis la cabana Izvorul Muntelui. E soare, turisti pe traseu care coboara usor si se bucura de vremea frumoasa de afara. Deodata zaresc ceva… masinile care ne asteptau sa ne duca acasa. A fost o tura de neuitat ….prima zadapa mare pe munte… primul viscol pe munte…,dar totul e altfel pe munte cu prietenii mei…

Cu „HAIPEMUNTE!

 

Ionut Cristache:

„In noapte se auzi un sunet de parca un grizzly ranit de moarte isi dadea obstescul sfarsit in chinuri groaznice! Rrrroooooaaaaaaarrrrrrr! Rrrrrooooaaaaaaarrrr! Deschid ochii, dar in intunericul negru ca smoala nu vad nimic, nici macar proiectia mentala a toporului pe care ma chinui sa-l materializez din neant! Pasi grei si infundati urmati de cateva bufnituri pe directia N-V! Din fata mea se auzira cateva icnituri si palpai o luminita slaba, mult mai slaba ca speranta mea de a supravietui noptii de cosmar.

Mult in stanga miorlaitul unei pisici salbatice imi sfredelea creierii si in aceeasi secunda urmara doua fulgere  din directia diametral opusa! Imi repet in gand ca nu sunt in “Cabana Mortii” ci in cabana Dochia, dormitor de 17 persoane la ora 12 noaptea. ”Cu o ura ne’mpacata mi-am soptit atunci in barba”: daca dimineata se opreste viscolul dau o fuga pana la schit si le pun acatiste sa aiba insomnii in urmatoarele 10 ture; nu la toti ca sunt altruist, numai lu’ ala care a intrat cu coltarii in camera, poate si lu’ ala care a luat 5 rucsaci in picioare pana a ajuns in pat, individu’ care face poze cu blitzu nu trebuie iertat in nici un caz, iar “sforaitorii” sunt nevinovati saracii, eu sunt nebun ca plec in tura cu ei fara sa-mi iau mp3-ul cu mine, ca doar nu este prima data cand o patesc!

Dimineata la 6 sunt in sala de mese, sorb o cafea si cu ochii carpiti de somn privesc la viscolul de afara zicandu-mi ca unii nu are noroc. Pe la 8 toata lumea este in picioare hotarati sa faca o vizita la schit, in ciuda vremii total neprietenoase. Le urez „vaya con dios” si alerg in dormitor unde prind doua ore de somn. Ma trezesc pe la 10 odata cu intoarcerea pacatosilor din pelerinaj, cobor in sala de mese sa mananc ceva, ( dupa ce in prealabil sunt trimis la baie sa ma spal pe fata de catre iubita mea pentru ca aratam “sifonat”).

Cum voia buna predomina prin toate ungherele cabanei, las deoparte gandurile de razbunare pentru ca ne pregatim de coborare. Pana la urma se putea si mai rau, sa dormim toti 24 in aceeasi camera si eu, normal, sa nu am mp3-ul la mine!!!”

 

Claudiu Birliba:

“Ceva ma rascoleste in inima, in minte, in toata fiinta mea, sunt nervos la servici, irasicibil si nerabdator in conversatii, am pierdut exercitiul ascultarii celuilalt.

Ma cheama muntele si ma cheama alaturi de sotie, de copiii mei dar si alaturi de oameni frumosi din familia “Hai Pe Munte”. Pneumonia fetitei mele ma tintuieste in Iasi intr-o duminica frumoasa si aman responsabil iesirea in Cheile Bicazului.

Dar din dar se face rai caci Mihai Cibotaru  pune sarea pe rana si face o tura de initiere pe Ceahlau. Rana e neostoita si cred ca cel mai indicat remediu ar fi sa zbor spre Cehalau. Si nu de unul singur ci impreuna cu vreo douazeci si ceva de suflete. Bucuria  mea cea mai mare este ca nu voi pleca singur de acasa, ci insotit de baiatul meu.

Matei la opt ani are deja o tura mica de iarna (tot pe Ceahlau pana la Duruitoare). M-am gandit ca s-ar bucura din plin de zapada de pe munte si ca va fi o amintire minunata pentru el. Cu o zi inaintea plecarii, intr-o vineri 13, vremea era schimbatoare insa, Mihai se interesase de starea zapezii de pe platoul Ceahlaului si rezultatul parea imbucurator: 40 cm de zapada sus pe platou. Seara il intreb pe Matei daca vrea sa mergem a doua zi pe Ceahlau cu dormit la cabana Dochia. I-au scanteiat ochii vonicului si imediat a aparut si conditia: “Merg, dar sa-mi dai si mie sa car in spate un rucscac ca al tau.” Tata s-a executat imediat , a scos din dulap vechiul sau rucsac Escalade din liceu , a indesat in el sacul de dormit de 2 kile si hai la drum.

Sambata dimineata ne-am suit pe cai si impreuna cu Florin  cu Marius  si Alice. Cel de sus ne-a ajutat sa descalecam in Izvorul Muntelui, tragand caruta cu usoare derapaje din cauza zapezii din parcarea de langa cabana cu acelasi nume ca localitatea.

Laolalta cu douazeci de oameni  am pornit la drum. Nu are sens sa va descriu traseul Lutul Rosu, liftul, fiind un traseu foarte cunoscut in Ceahlau.

Am mers usor, am tinut ritmul copilului care se bucura din plin de zapada. Liftul urma sa-l urce Matei si i-am spus ca avea 20 de etaje. Gasca vesela a luat-o inainte un pic mai repejor, eu cu Matei, Flo si Alice am fost codasii, o placere pentru noi. Am mers incet, am facut pauze prea multe, am tinut moralul sus celui mai mic dintre noi atunci cand Matei nu mai putea urca si se plangea ca-l dor picioarele. Hai mai sus, mai avem putin pana la Piatra cu Apa. Gheata de sub zapada ne facea un pic de probleme dar Matei inainta bine cu bocancii lui de copil. Cand se uita in urma lui, Matei ma surprinse cu o constatare: “Ia uita-te la Florin ce tepuse  are! Si apoi continua: mai Florin de ce ti-ai pus tepi in picioare?” Flo isi pusese coltarii cu cateva minute inainte. Mai merge Matei cat ma merge si zice: “Mai, da Florin asta ce noroc are!” “De ce?” il intreb eu, “Pai nu vezi ce coltari meseriasi are si cum urca pe gheata?”

Mai sus de La Arsuri, pe la balustrade, pe micile serpentine, acolo unde se vede lacul de acumulare de la Bicaz, Matei a cedat cateva momente. Eu am inceput sa-l trag cu o mana de unul din betele de trekking  pe care le avea Matei. Vantul incepuse sa bata puternic, zapada se imprastiase in mii de stelute ce ne schifuiau obraznic obrajii nostri. Matei pune o intrebare fireasca ca urmare a vizionarii unor documentare specifice muntelui: “Nu o fi vreo avalansa?”

Un mic popas si ne hidratam corespunzator. Batonul fermecat de ciocolata ne pune picioarele in miscare, Matei accelereaza  dar iarasi incep eternele intrebari: cat mai este ? mai e vreo jumatate de ora? Dar unde-i cabana si de ce nu se vede?

Clujenii -trei la numar-  ne ajung din urma; ne strangem miinile si urca apoi in fata noastra intrebandu-ne atenti daca ne descurcam. Multumim, mergem bine dar in ritmul nostru. Il ajut pe Matei sa se descurce prin nametii de zapada care pareau destul de mari pe margine, tragandu-l pe copil cu acelasi bat de trekking. Greu la deal. Acum doi ani, La Duruitoare Matei mersese perfect.

 Oare baietii or fi ajuns? Ma intreaba copilul. Cred ca da. Inseamna ca nu mai e mult- ofteaza Matei.

E deja 4, 4 si 15 si incep sa sune telefoanele. 4 telefoane deodata: Tudor, Liviu, Ionut si apoi Mihai. Vorbesc cu Tudor si jucaus imi vine ideea sa-i spun ca sunt pe Ocolasul Mare pe Jgheabul Lupilor, Tudor nu prea intelege, ma intreaba de ce sunt acolo si daca sa vina dupa noi. Vorbesc apoi cu Mihai si acesta, contrariat ma intreaba ce caut pe acolo? Bineinteles ca Mihai isi da seama ca e o gluma si atunci ii spun adevarul, ca suntem pe la Calugari. Venim dupa voi! Mihai, ne descurcam! Venim dupa voi. Veniti daca vreti.

Pe la Calugari incep giumbuslucurile, Flo pupa zapada, Matei il imita, Flo se arunca in zapada prilej de joaca si pentru fecior. Matei isi revine si se joaca numai cum el stie sa o faca. Flo si Alice au fost senzationali cu joaca si veselia lor.

 Apar si baietii nostri de la cabana si il impulsioneaza pe Matei sa urce un pic mai repede. Pe platou, la iesirea din padure, desupra jgheabului cabanei, vijelie cu zapada. Eu am ramas ultimul si ma uitam amuzat la baeitii din fata mea cum faceau urme, si la 10 secunde vantul le astupa. Matei urca bine si intra victorios in cabana, rosu tot in obraji spre bucuria lui. Coechipierii sai il felicita iar taica-sau grijuliu il schimba bine de hainele ude si ii pune altele inclusiv un polar nou nout. In camera un pic frig dar bagam caloriferele electrice in functiune  si ajungem seara la o temperatura de 18-20 de grade .

Si apoi, mancam bine si mai ales Matei si apoi vorba, vin fiert si jocuri cu copilul. Muzica luasem ceva de la masina insa nu mergeau toate cd-urile la player-ul lui nenea Lazar dar s-a auzit muzica de munte toata seara. Apoi vorbe frumoase, intamplari, discutii mai mult sau mai putin aprinse de vinul fiert cu mere ionatan, noua mea frontala mea devine vedeta, jocuri de carti, bancuri cu Chuck, oameni frumosi, prietenii legate sau strans legate. Idei, planuri, minunatii, preferinte, amintiri, cred ca fiecare din noi a dat si aprimit tot ce era mai bun din noi.

 Matei se simte foarte bine si Alin il invata noi trucuri de carti. Si nu numai el. Ionut si Sasha il provoaca la discutii foarte serioase dspre teoria evolutionismului, extraterestrii dar Matei le raspunde frumos si intelept asa cum ii sade unui plaies ca el.  Seara pe la 23 ne apuca foamea si rontaim snitele si branza topita. Atmosfera a fost extraordinara ce mai. De ce? Pentru ca in acea seara nu a lipsit nimic. Decat poate o parte din carpatisti, unii in ei (am aflat mai tarziu) erau aproape prin Cheile Bicazului sau in spatele Cheilor (vorba mea). Apoi am mers la culcare cu mici treziri din cauza unor sforaituri.

A doua zi, duminica, am plecat fara Matei la schit, impreuna cu aproape 10 oameni, vremea fiind la fel de vijelioasa. La schit slujba am banuit ca se terminase pentru ca nu mai era nimeni in biserica, dar fiind duminica am stat un pic si am facut si noi o rugaciune, Ionut Toncu fiind pe post de palimar, ajutandu-ne la lumanari. Ne-am adus aminte de cei trecuti la Domnul si apoi i-am multumit Cerului pentru clipele de neuitat, pentru clipele ce au sa vina si pentru cei de acasa.

De la cabana plecam pe la orele 11 si norii incep sa se ridice. Pe Matei il leg in cordelina, Marius imi face niste opt-uri la mine si la el, eu promit sa invat nodaraie cat mai repede. Matei e bucuros si de pe movila de zapada din fata cabanei Dochia  se arunca in zapda spre jgheabul cabanei sa vada daca il tine taica-sau in coarda. Il tine! Incepem sa vedem un pic din Cetatuia si Calugarii, iar o parte din noi se arunca in zapada drept in vale. Unii isi lasa rucsacul jos si cu o bucurie de nedescris  se arunca in zapada, altii o fac dinadins spre dispereraea celor care-l tin in coarda si pe toti ne pufneste rasul iar mie imi vine sa strig: Geronimo!

Vremea incepe sa fie frumoasa in timp ce coboram pe acelasi traseu Lutul Rosu. Distractia de abia acum incepe pentru ca Matei o ia la vale  mai ceva ca taica-sau . Acesta il mai opreste din cand in cand dar uneori o ia si el la vale inaintea lui fecioru-su’ ca un bolovan. Baietii rad de nu mai pot si iata ca cele 5 ore de la urcat se transforma in doua ore pana jos. Doamne coarda asta o sao tin minte toata viata. Iar Matei, Matei radea de nu mai putea si se intorcea sa vada daca mai sunt in picioare. Eram de mult pe jos.

Plecam sanatosi spre Iasi , cu oprire la Crusitu, prilej pentru Matei sa joace un biliard cu Ionut Toncu.

Matei a fost formidabil  si ii multumesc ca  a fost cu mine, Cu rucsacul Escalade, cu pantaloni si geaca de munte, cu parazapezi si cu bocanceii lui imi ramane in minte pentru toata viata imaginea lui intregrala legat in cordelina de mine. Voi fi legat de el toata viata mea poate asa, poate si altfel. Alaturi de el, alaturi de prieteni noi si vechi, pe lifturi vechi si noi. Iar voua dragi coechipieri, colegi, prieteni si tovarasi plecaciuni!

Plecam cu imaginea senina a Ceahlaului care ne surade si ne face cu degetul aratandu-ne ca ne putem bucura fara sa-l vedem prea mult:

-Sugubetilor, frumos a fost!

-Uriasule, te iubim! Data viitoae vrem sane vedem

– Sa dea Dumnezeu sa fiti sanatosi, eu nu plec de aici cu una cu doua!”

 

Mihai Cibotaru:

“Initial mi-a fost un pic teama de iesirea asta. Prima tura de initiere din viata mea. La inceput m-am gandit sa trimit mailuri in stanga si dreapta, sa intreb cum au mai procedat si altii inaintea mea. Dupa care ma razgandesc, la urma urmei fiecare are propriul mod de a vedea lucrurile, propriile asteptari daca pot zice asa de la munte, propriile dorinte si idealuri. Oricum nu ar fi fost prima tura pe care as fi facut-o urcand cu oameni pe care sa nu-i fi cunoscut dinainte; prima oara fusese acum vreo cativa ani, prin 2002-2003 cand doar in gara in Bacau l-am cunoscut pe Adi din Piatra Neamt cu care am plecat sa facem creasta Fagarasului in octombrie; ultima oara am fost in Rarau-Giumalau acum vreo luna. Asa ca experienta in a merge cu oameni la prima vedere sus aveam, muntele (macar Ceahlaul) il cunosc … soo la drum! Unde mai pui ca de fiecare data aproape cand am coborat de pe Ceahlau, aveam deja cel putin 4-5 prieteni noi facuti sus. Deci si barierele comunicarii eram in stare a le inlatura.

Poate uneori se pune accent prea mult pe haine si echipament, pe riscuri si alte nimicuri. Ma gandeam sa nu devin “gugulist” si sa insir o gramada de caracteristici tehnice pe care sa le aiba lumea la plecare, era totusi tura de initiere si nu puteai avea pretentia ca oamenii sa aiba deja coltari, pioleti, gore-tex-uri si alte minuni. Era (a fost de fapt) o tura pe un traseu usor si frumos, cu somn la cabana, cu mancare daca vroiai la cabana. Si vor mai fi astfel de ture.

Plecam de vineri spre Roman unde ne lasam piticul la parintii mei. Dimineata ii recuperam pe Marcel si Marius din gara romascana (combinatia ideala a cefereului pe ruta Bucuresti-Bicaz daduse gara din Roman, impreuna cu ceva auto drept varianta optima de debarcat). Pana la Bicaz tinem legatura prin telefon cu ceilalti. Urma din Iasi sa apara toata lumea buna a haspemeului, drept pentru care dintr-o camera de 10 locuri ne-am intins ca raia in toata cabana. Oricum si cand s-a coborat din masini au aparut oameni noi in parcarea din Izvor. Vremea cam aiurea, ceata plus ceva ninsoare. De fapt extraordinara, doar ca nu avem vizibilitate (la fel ca in ultimile 4 iesiri sus pe Ceahlau). Ultima data cand am ajuns sus cu vreme buna a fost prin octombrie; in rest ceata, combinata cu vant si ninsoare. Intarzie aripa clujeana, asteptam cam o ora, dupa care prin telefon ii indrumam unde si cum sa ne ajunga. Rezolvat si o luam la pas; cam patru ore facem pana sus. Cabana-i a noastra, adoptam si celelalte grupuri si ne punem stapani datorita cd-urilor lui Claudiu si pe muzica. Primusurile duduie departe in noapte, povesti muntzomano-vanatoresti, bivuacuri noaptea in zapada … ce a mai fost? Vin fiert cu aroma de scortisoara si felii de mar ionatan; prietenie, prieteni si prietenii. Am fost pe munte alaturi de oameni de munte.

A doua zi chiar cand incepem coborarea un peisaj de vis. Ce rau ca duminica nu a fost sambata … Dezechiparea jos si navalim la Crusitu. Stiam din alte iesiri ca mancarea e buna si la preturi ok. Sper ca asa a fost si de data asta, atat timp cat toate farfuriile au plecat goale de la masa; sau foamea a fost asa de mare. Tarziu in noapte suntem si noi in Iasi, de data asta in formatie completa, impreuna cu Andrei. Care intre timp la bunici a invatat (sau si-a perfectionat) mersul sprijinit de marginea patului. Presint ca o sa sara peste etapele de mers in blugi la munte si o sa treaca direct la alpinism.”

In concluzie, tin sa subliniez ca singurul meu merit a fost acela de a anunta aceasta tura. Daca a avut farmec, daca a placut, asta s-a datorat celor 24 de voinici si voinice care au fost acolo sus pe munte. Pentru ca orice tura in Ceahlau are o parte de “initiere in ale muntelui: Ceahlau”.

Actorii principali, in ordine absolut aleatoarie, enumerati dupa prenume: Matei, Sasha, Sumy, Elena, Veronica, Ana, Gia, Alice, Marius, Marcel, Alex, Ionut, Silviu, Alin, Marius, Ionut, Radu, Ionut, Liviu, Florin, Tudor, Catalin, Claudiu si j’ai, Mihai.

Sa ne revedem sanatosi tot acolo unde ne simtim cel mai bine, sus pe munte.

HAI(deti) si voi PE MUNTE!

Textul este contributie colectiva haspemista

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s