1 Mai muncitoresc pe pamant moldovenesc (cu ochii nostri pentru ochii vostri)

Posted: 16 Ianuarie 2010 by Mihai Cibotaru in bistritei

,,Drumeţia cere răbdare, convingere, hotărîre, pasiune… Noi nu batem recorduri. Căutăm sănătate şi frumuseţe, aer şi privelişti, lumină şi libertate.”

DUMITRU ALMAŞ

 

           Daca acum vreo doua decenii 1 mai se lasa dupa manifestatii cu mici si bere la halba pentru poporul muncitor, sau mai bine zis clasa muncitoare si cu cine stie ce alte manifestari cultural-artistico-educative pentru altii, acuma fiecare incearca sa plece cat mai departe de casa. Pentru unii asta poate inseamna la crasma din fata blocului, la gardul vecinului sau cum arata posturile de televiziune si realitatea zilnica la celebrele gratare ce umplu padurile si poienile de jeguri. Multi se duc chiar la munte (de fapt la liziera padurii) acolo unde au tot confortul si direct proportional cu confortul oferit raman in urma lor munti de gunoaie. Asta e realitatea zilnica, insa aceste randuri nu-si propun sa determine cauzele efectelor vizuale zilnice.

            Ideea e ca ne hotarasem sa mergem sus pe munte, si pentru a nu ne intersecta cu caracterele descrise mai sus am ale sa mergem in Muntii Bistritei. Nu-i asa ca nu prea ii cunoasteti? Sunt munti salbateci din Carpatii Orientali, situati intre Muntii Calimani in nord, Ceahlau in sud iar dincolo de valea Bistritei spre est strajuiti de Masivul Giumalau-Rarau. Locuri minunate, de basm, rar batute de piciorul omului, cu o creasta ce urca de la Zugreni impresionanta prin frumusetea si greutatea ei.

            Participanti au fost multi si cam din toate colturile tarii. Aproape 45 de iubitori ai muntelui, veniti cu trenul ori masina, din Bucuresti, Braila, Iasi, Vatra Dornei, Bistrita, Cluj, Piatra Neamt si Bacau. Si inca odata din Iasi. Diversitatea locurilor din care veneam cat si mijloacele de transport alese ne-au facut ca deabia la ora 13 vineri sa dam startul din fata cabanei Zugreni spre munte, dupa ce si ultimii oameni au ajuns acolo.

            Si pentru ca un jurnal, o amintire a unei iesiri este cu atat mai interesanta cu cat reuseste sa aduca cat mai multe trairi si cat mai putine date tehnice, mai jos, de cele mai multe ori ve-ti gasi impresii si sentimente ale celor ce si-au petrecut prima zi de mai din 2009 in Muntii Bistritei.

             “Ora pranzului, cand cei ajunsi cu trenul din Iasi, impreuna cu Mihai si, suntem intampinati cu inimile deschide de catre grupul de fruntasi ajunsi mult mai devrem in Zugreni, aproximativ 40! O scurta cunostinta cu cine apuci, Alex, Claudiu, Sasha( pentru care am avut si un Nurofen), Andrei cu prietena lui, Florin, Si … nu mai stiu ca multi mai sunteti fratilor! O mica revizie tehnica, si pornim, sa “ dam noroc” tocmai cu Muntii Bistritei! Chiar mai mult decat un “noroc”, dupa traversarea haitului, am “imbratisat “creasta cea putin tocita de talpile montaniarzilor! Senzatia ca rucsacul vrea sa te rastoarne, prima data in cei 3 ani de umblat prin munti! Echilibristica pe barnele din radacini, si hopurile de stanci, avand drept  fundal entuziasmul grupului, din care simti ca faci parte, inca din primele secunde! Purtam in suflet responsabilitatea pentru Vasi si Liliana (cei pe care i-am corupt sa vina cu mine), dar am simtit sprijinul vostru, al celor cu care am batut potecile Bistritei. La micile opriri erai pus in fata unui nou membru, fata de  care era imposibil sa nu simti nevoia sa ii impartasesti un gand, o parere, o grija, si  sa primesti din partea lui exact ce  se potrivea situatiei, un mic ajutor, un pahar pentru un calciu instant sau o incurajare!

         Am avut parte din plin de portiuni de poteca pe care sa le strabat “singura”(adica distant dintre mine si vecini era suficient de mare sa nu le auzi pasii), ceea ce caut in fiecare iesire pe care o am.  Cautam asta si in orele de pe cresta, pentru ca numai cand singur esti in poteca, ai atentia necesara pentru un fosnet, o creanga rupta, o noua culoare de licheni, fel de fel de specii de muschi verzi-verzi-verzi, un loc bun de odihna in dosul crestei, cautarea zarilor prin desisul de brazi  singuri si demni, admiratia Calimanilor pe care i-am vizitat exact cu un an in urma, o alta imagine a Raraului-inundata de razele de scapau din jugul norilor si, nu uit, am gasit merisoare gustoase si bine conservate de gerul iernii (asta dupa ce minute in sir eram cu ochii in pamant dupa ele).

           “Zambeste, zambeste, zambeste, zambeste, Si ranile nu te mai dor.”
Asta este amprenta lasata in inima mea !”

 

         “Rasare ca o poveste şi tura noastra în Muntii Bistriţei; a fost o poveste frumoasa, grea dar frumoasa, cu dificultaţi acceptabile dar şi cu frumuseti pe masura.

          As vrea sa ies din poveste si sa reflectez la privilegiul de a putea urca si merge pe munte. Si ma gandesc la acest lucru de cand merg pe munte. Dar nu mi-l aduc aminte. Nu mi-l aduc aminte intotdeauna. Zboara gandul undeva in vazduhul lumii mele. As vrea sa-i povestesc aceluia care nu are picioare sau celui care e tinutit cu trupul intr-un scaun cu rotile, as vrea sa –i spun omului care se chinuie sa paseasca corect, as  vrea sa-i povestesc celui care nu mai are maini sau celui bolnav de zeci de ani de zile, as vrea aici sa-i povestesc si celui sarac , amarat care e o victima a indiferentei mele, as vrea sa le povestesc batranilor mei dragi din azil care au anchilozate picioarele dar si copiilor din orfelinate care nu au vazut mai mult decat orasul. As vrea va povestesc si voua copiilor care nu ati aparut la viata si ati murit din cauza indiferentei si voua parintilor care nu aveti posibilitati materiale.

         Voua, celor care reusesc sa citeasca dar nu reusesc sa mearga la munte as vrea sa va povestesc despre Muntii Bistritei si despre frumusetile de acolo.

         Asa ca impreuna cu prietenul meu Vasile voi urca pe muntii Bistritei. De fiecare data cand ma vad cu Vasile, il vad straduindu-se sa mearga  si sa-mi vorbeasca si atunci il strang in brate dupa ani si ani de zile, ni se lumineaza la amandoi fata si tot el ma intreaba: C-e m-a-i f-ac-i?

         Asa ca, Vasile, niciodata  nu ti-am povestit pe unde am fost pe unde am urcat, dar iata ca a sosit ziua  sa iti povestesc de muntii nostri. Undeva intr-un loc departe de lume exista un rau care se cheama Bistrita si care isi alege drumeag din vremuri indepartate, cale de sute de kilometri. Bistrita izvoraste dintr-un un iezer caci asa i se spune la micul lacusor de sub varful Gargalau din muntii Rodnei. Bistrita isi croieste drum usor pe langa pasul Prislop, prin Carlibaba , Iacobeni , pe langa Muntii Suhard , trece pe langa Vatra Dornei si coboara drept prin tara Dornelor printre niste munti  fantastici: de o parte se afla Giumalaul cu Raraul, pe de alta parte Muntii Bistritei si Muntii Calimanii in spatele lor. Bistrita curge navalnic si preumbla Muntii astia a Bistritei tocmai pana da de Muntii Stanisoarei si de apropierea Masivului Ceahlau. Acolo intre Giumalau Rarau si Muntii Bistritei se afla o insula creata de Bistrita numita Zugreni.

         In zilele de inceput de mai se anuntasera ploi si ninsori in Tara Dornelor. 40 de viteji din toata tara se asezara la drum pentru a ajunge in Zugreni si a urca pe Bogulin si pe pietrosul Bistritei si pe creasta Bistritei si apoi sa coboare undeva departe inspre muntii Calimani.

      Am ajuns la Zugreni, Vasile, ne dam jos din microbuzul lui Petrica si impreuna cu ceilalti baieti ne pregatim de urcat. Uite e deja ora 13.30, ne adunam cu totii aici , sunt si prietenii nostri din Galati si  Braila si din Bucuresti, sunt si prietenii nostri din Cluj si prietenii din Iasi si din Vatra Dornei si din Bistrita si din Piatra Neamt si din alte localitati, toti suntem gata cu rucsacii in spinare. Plecam, Vasile? Plecam Claudiu. Drumul e plimbare pana la haitul de peste Bistrita, aici Vasile coboram usor, cu grija pe balustrade, stiu ca e greu, trebuie sa te tii cu amandoua miinile de peretele sub care Bistrita curge vijelioasa. Incet, e bine, e stramt dar e bine, nu poti sa te uiti in jos, ti se poate face frica, si asa  e greu cu rucsacul in spinare. Uite ca am ajuns in capat si ne asteptam unul pe altul sau o luam inainte. Numai bine ce am scapat de baraj si vine urcusul greu, mergem un pic in patru labe dar in pozitie verticala, e placut si incepem sa simtim adierea padurii. Asa pret de vreo 3 ore mergem in padure, noi Vasile ramanem un pic in urma cu prietenii nostri din Galati, Braila si Bucuresti si cu domnul Costel si rucsacul lui. Ajungem spre creasta dar urcusul e vertignos. Ici pe colo zarim Bistrita undeva unduindu-se sub noi . Mai sus tot mai sus, incepe sa simta mirosul crestei Vasile, parfum de iarba uscata de iarna  trecuta iar cerul e un pic cu nori dar placut, nu ploua.

          Uite incepe sa se vada Giumalaul peste drum de noi si alaturi Raraul cu Pietrele Doamnei apare ca o citadela, ca o catredala gotica, ca Notre Dame cum spunea o prietena. Eu zic ca seamana un pic mai mult cu catedrala din Reims dar e frumos si Notre Dame-ul nostru din Bucovina. O vezi Vasile? Da, e acolo sus si sub ea lin sta de veghe Piatra Soimului, cu un profil de acvila sau de capcaun. De acolo de pe Piatra Soimului cand o sa mergem impreuna pe Rarau, ne vei vedea tot pe noi pe Pietrosul Bistritei. Apoi Giumalaul e un vrednic strajer in stanga Raraului si daca ne incordam ochii de vultur vedem si crucea de pe Giumalau.

        Urcam, urcam, si dam de zapada si de Liviu care coboara grabit spre Zugreni. Cat mai e pana la Bogulin, il intrebam noi, eu am facut un sfert de ora la coborare, ne spune el. Cam jumatate de ora mai aveti, dar noi, grozavi  de tot, zicem ca-l dam gata repede tot intr-un sfert de ora. Zapada ramasa de cateva saptamani ne anunta ca avem treaba la urcat. Ne asteptam unii pe altii si creasta incepe sa fie frumoasa. Ici colo vedem Bogulinul dar si prietenii nostri ce se aflau la o distanta frumoasa. Noi astia mai inceti mai stam si vorbim, mai facem o fotografie, mai filmam, ca avem ce filma. Dupa ce ne-am incantat ochii cu privelistea de pe Rarau e timpul sa privim imparatiile Dornelor, Calimanilor, Suhardului si a muntilor Rodnei undeva in capat. Ousorul din Dorna Candrenilor ne cheama la el zburand, ai vrea sa zbori Vasile, sa plutim asa intr-un zbor pana pe Ousor. In spatele lui vezi acolo, departe tare, de acolo unde se vad piscurile alea inalte, de acolo izvoraste Bistrita, aproape de varfurile alea trei, Rosu, Ineutul si Ineul. Gargalaul e undeva in spatele lor.

         Soarele incepe sa paleasca si noi Vasile ne miscam incet printre stanci, mai luam si un bolovan la vale printre copaci. Suntem pe la 1700 m inaltime si creasta e unica, nu se poate compara cu nici o creasta din lume, oare chiar pe acolo mergem, pe acolo urcam? Pe acolo coboram Vasilica? Zapada topita si stanci serioase ne pun la incercare pana pe Bogulin unde facem un popas profitand de razele de soare divine ce se scurgeau cu bucurie printre nori pe pamant, in tara Dornelor. Vis peste vis, film peste film, imagini peste imagini, cerul se deschidea si ne facea primirea peste acele locuri de poveste.  De pe Bogulin am luat-o la vale si apoi la deal tot pe creasta, printre stanci, zapada si feerii pana pe Pietrosu. Deseori m-am intrebat cum e pe Pietrosu, Vasile dar sa-ti spun sincer nici acum nu stiu ce sa spun. Ba stiu, e fantastic, e curat, e uitat si regasit, nu mai culmea aceea neagra privita din Chiril sau de pe Piatra Soimului , eu un adevarat varf printre ceilalti varfi. Da Ceahlaul pe unde o fi? E departe, cu prietenii lui Muntii Stanisoarei.

          In vale intr-o poiana pe o sa, stateau prietenii nostri cei mai harnici. Noi eram sus si vorbeam cu ei. Ne auzeau si soarele incepea sa isi faca specatacolul de culcare. Am coborat in poiana si am vazut apusul undeva inspre Muntii Suhard si Muntii Rodnei, fratele soare a adormit ca un vulcan aprins. Si muntii i-au tinut plapoma. Unii din noi, Vasile, tu si cu mine si cu alti baieti am inceput sa cantam de bucurie sau mai bine zis sa incercam sa cantam, apoi ne-am pus si frontalele si am coborat pana cand am dat de o parte din ceilalti prieteni intr-o poienita . Au fost buni tovarasii nostri si ne-au asteptat si ne-am grabit spre locul unde sa punem corturile, am mai mers un sfert de ora jumatate de ora si iata-ne pe intuneric acolo unde deja poiana devenise catun. Intuneric vorba vine ca aveam frontale si luna era plina iar cerul lacrimi dantele. Mila venita de sus  era noaptea aceea, Vasile. Mila adica miere si lacrima cum spunea mai demult un ganditor. Si avea dreptate Nechifor Crainic, Dumnezeu ne aranjase cerul cu puzderia de stele. Noi ?   Trebuia doar sa –l privim.

       Plin de corturi. Hai Vasilica sa facem cortul cu Petrica si cu Bogdan, in cortul nostru noname pe care l-am botezat “Mă mut!”  Dintre toatre corturile cu insemne care mai de care al nostru era cel mai frumos. Pana la culcare ne-o inghetat frigul in oase asa ca ne-am cinstit aproape toti cu tuica de la unchiesii nostri din livada si am imbucat si ceva mai mult. De dormit noi am dormit bine Vasilica, desi au fost -5 grade sacii nostri de dormit au facut fata, iar cortul lui Petrica a fost exceptional, nu prea a facut condens si a fost destul de placut in el. Cum iti e? Ti-e frig. Nu mi-e frig, Claudiu dar pentru mine e prima noapte la cort .

          Dimineata, cerul senin, si hai Vasile, sa mergem oleaca sus pe culmea de deasupra poienii, uite Calimanii plini de zapada, uite-i si pe prietenii nostri care ies incet incet din corturi, pe unii din ei ii mai trezim si noi cu vorbaria noastra, ce sa-i faci daca suntem guralivi. Ii imbunam cu dulceata de nuci din camara (camara teleportata prin bunatatea lui Sasha) si pornim pe la 10 sub cerul cristalin care treptat incepea sa fie acoperit de nori, pornim pe la orele zece pe traseu. Incet incet, dam de branduse, de poieni si incepe sa fie lapovita si apoi ninsoare. Incepem sa cantam colinde (Ninge pe Moldova ninge, cu luceferi si cu zmei…) si imbatati de fulgii de zapada nu ne mai saturam de branduse. Unde mergem? Nu mai conteaza, unde vedem cu ochii si cu inima, spre locuri neintalnite, neumblate si nemai vazute. Ninsoarea se transforma in ploaie, dam de urme de urs, mistret si chiar de lup si de gainuse salbatice, uite-o pana, hai sa o luam ca o amintire, cine stie ce dragoste o fi fost in poiana asta. Dragostele noastre, vorba poetului.

         Ploaie mocaneasca ne da Cel de Sus  si o parte din prietenii nostri se despart de noi si se duc spre Vatra Dornei. Noi, Vasile mergem inainte? Mergem, daca nu mai poti, ne hodinim, inca 5 kilometri ne mai spune Mihai, cel care ne-o adus pe aici pe aceste locuri. Inca 5, inca 5 si locurile par si mai frumoase prin ploaie, branduse, garduri, fanete, si intr-un final ajungem la manastire. Noi astia mai lenesi Vasile ramanem aici si multumim gazdei noastre maicuta Ecaterina pentru ospitalitatea ei de a ne gazdui la Manastirea Piatra Taieturii. O parte din noi se retrag mai in vale, la corturi.

         Of Vasile cand am dat de soba nu prea ne-o mai venit sa plecam, si cum sa plecam daca au fost si voiosie, si glume si vin bun in camera? Coltunasii de la manastire au fost foarte buni, bopgdaproste pentru ei. 3 camere am ocupat, 3 sticle de vin am avut. Si am stat  si la slujba de la manastire, am pus si ceaiurile toate ale naoastre la un loc de o iesit un ceai minunat. Am pus si supele din plic la un oloi mare cat varfu Ousoru si ne-am degustat nemaipomenit. Afara , in afara de manastire nu prea veadeai nimic in seara aceea din cauza ploii. Dar de dormit am dormit bine, majoritatea in saci de dormit.

           Hai Vasile, scularea ca-i dimineata si s avedem ce–i afara. Afara, minunatie, norii se datusesera la o parte, creasta Muntilor Bistritei se vedea undeva departe, hat spre rasarit, iar pasarile incepusera concertul de ora 6, semn ca va fi o zi frumoasa foc. Norii veneau repejor la 1500 de metri, acolo unde poposeam noi. Un pic de slujba, un pomelnic lasat la maicuta cu multe multumiri si plecam Vasile in batai de toaca si clopot. Fermecator suna in toate vaile dintre munti ecoul lor si ne anunta ca e duminica.

          Coboram in vale de-a lungul stalpilor de inalta tensiune si ajungem la prietenii nostri care au dormit cu cortul in vale. Inca olecuta sau mai indata vorba Bucovinei mele dragi si ne nimerim in centrul satului Panaci. Ai bea o bere Vasile? As bea o bere dar as manca si o inghetata. Pai numai una? Pana la urma cred ca o fost bune patru toate. Si merge si o afinata ?

           Dar de ce sunt Muntii Bistritei pe aici? Doar Bistrita trece pe langa o multime de munti, pe langa Suhard, pe langa Rarau, pe langa Giumalau, pe langa Ceahlau, pe langa Muntii Stanisoarei sau Muntii Neamtului, ma roade Vasile.

         Tu ce crezi Vasile? Eu cred ca aici  o ramas dragostea Bistritei, la locurile astea salbatice, acolo unde poate o fost mai greu, la vechile Toance, la satele astea rupte de lume, la oamenii astia si mai ales la Muntele asta colturos , impadurit si neprietenos la prima vedere. Si ce o fi gasit la el Vasile?

        Ce am gasit si noi- mi-o raspuns, oprindu-se apoi brusc din vorba..

        Incheiem calatoria in Vatra Dornei si apoi fiecare la casele noastre. Ti-o placut Vasile? Nu mi-o placut! raspunse sugabat Vasile, in drumul spre casa. Apai data viitoare nu te mai iau. Sa ma iei Claudiu, pentru ca eu  aidoma ca Bistrita din povestea voastra nu am vazut niciodata cerul asa de aproape ca acum. Sa ma luati voinicilor si data viitoare acolo unde mergeti voi, prin povestile voastre, prin visele voastre si prin darurile care ni le trimite Cel de Sus.

          Imi dau lacrimile si ma gandesc din nou ca… daruind vei dobandi. Cerul, muntii, salbaticiunile, crestele, razele soarelui, stelele cerului, caile de aur de sus sau de jos. Totul devine aur prin ochii tai Vasile, prin privirea si prin gandurile celor care nu pot sa mearga pe munte. Si muntele devine mai valoros sau devine ce este el: munte. Respectat, iubit, daruit. Cu ochii tai si cu ochii mei. Cu ochii nostri de povestitori din Muntii Bistritei.”

 

        “Am pornit in aceasta tura cu o curiozitate nedomolita nici macar de vremea capricioasa, de a afla mai bine si mai mult despre indepartatii Carpati orientali.

         Nu stiam decat putin din Ceahlau si Hamas, deci Bistritei venea ca o continuare fireasca de descoperire a acestor tinuturi pline de istorie si frumusete.

         Despre tura propriu-zisa nu voi face decat niste aprecieri sumare, pentru ca sunt sigura ca s-a povestit din diverse unghiuri si directii de catre toti participantii. Vineri a fost o zi superba, cu un traseu uneori mai solicitant, alteori rapitor de frumos si care s-a terminat seara tarziu cu mainile inghetate pe o cana de supa mesterita la primus. Sambata a fost ziua dezertorilor, nu inainte de a parcurge un drum plin de veselie, cantece (Claudiu), lapovita si ploaie si urme de ursulet inghetate in zapada.

         Participantii au fost multi si marunti. Nu-i stiu pe toti pentru ca ne-am insiruit pe o distanta apreciabila si atunci cand primii vor fi ajunsi la destinatie, ultimii probabil ca erau pe la jumatatea traseului. Am plecat din tura cu nostalgia ca nu vom sta toti la un maret foc de tabara.

         M-am grabit sa fiu sumara pana aici, pentru ca am vrut sa ajung la mai repede la ceea ce mie mi s-a parut punctul forte al acestei ture si anume, descoperirea Tarii Dornelor, de acolo de sus, de pe culmile muntilor Bistritei si apoi pe masura ce coboram spre Vatra Dornei. Am inteles multe strabatand aceste meleaguri, am avut timp sa ma gandesc la acesti oameni si la tinutul pe care il stapanesc cu mandrie de atatea sute de ani. De sus, de pe creasta, divinitatea mangaia, prin ultimele raze ale soarelui, aceste taramuri frumoase. Am vazut pana in zare culmi impadurite sau stropite inca de albul zapezii care ma chemau catre ele: Rarau, Giumalau, Calimani, Suhardul, Rodnei. Bistrita se pierdea argintie printre marea de munti si verdele intunecat al padurii era din cand in cand rupt de cate o poiana cu stana inca parasita, care isi astepta turmele si cainii de paza.

           Coborarea catre “civilizatie” a fost la fel de incantatoare si nu am simtit-o atat de “grea”, asa cum se intampla de obicei. Satul bucovinean este frumos, bogat, rasfirat pe dealuri, cu gradini pline de zarnacadele (Em’ mi-a spus cum se numesc) , pasuni si multe acareturi prin curti. Ploaia cadea din stresini rar si aproape insesizabil, iar noi inaintam cu ochii in toate partile: “uite, pe acolo ar trebui sa mearga ceilalti”, “oare acolo se vede Paltinisul?”, “ce scoala faina au astia din Cozanesti”.

           Plaiurile moldave au ramas in inima chiar si atunci cand au disparut prin luneta masinii. Barajul de la Izvorul muntelui a pus stavila lucitoare ca oglinda din poveste aruncata peste umar.

         Cam asa a fost incursiunea in Bistritei. Poate unii si-ar fi dorit ceva mai dinamic, altii ceva mai insorit, pentru mine a fost asa cum mi-am dorit.”

 

          “Am vazut locuri si lucruri frumoase, de exemplu, chiar la intrarea in traseu, acea amenajare hidrotehnica ,,hait” veche si de demult, i-mi aduce aminte de felul cum se lansau la vale plutasi pe acele locuri. Natura s-a dezvaluit in toata splendoarea, soarele, vantul, neaua, si ploaia, ne-a mangaiat cate putin, a facut sa intelegem  ce inseamna muntele. Venirea seri de vineri ne prinde pe Vf. Pietrosul Bistritei, unde surprindem cateva imagini, un apus de soare inecat in departare, deasupra niste nori plumburii si uriasi, unii parca ar fi din vata de zahar. Acel apus de soare, acea parte de traseu facuta la frontala si lumina data de astrul noptii au fost deliciul turei. Trezitul in cantecul pasarilor…cucu si pupaza…in acompaniantul mierlei, glumele colegilor, fac parte din amintirea celor cateva zile petrecute in acesti munti. Un munte mare, deosebit de interesant, cu poieni mari si plaiuri lungi, bune pentru plimbare, salbatec prin unele locuri, toate acestea dau un farmec aparte. M-am bucurat din plin in acest ,,raid” – toate simturile au fost puse la incercare. Pregatirea fizica, bat-o vina, nu a dat rezultate si a aparut acea surpriza de batere in retragere, stiind ca muntele ofera multe ,,surprize, surprize”. Vazand imaginile, din partea de traseu, unde nu am fost prezent, am inteles cat de mult  am pierdut, regret ca nu am ajuns la final. Am cunoscut in aceasta tura noi colegi carpatisti, grupul de la Cluj si altii.”

            Trecerea peste hait mi se parea cea mai dificila portiune de traseu, care continua evident pentru urmatoarele 3-5 ore cu urcarea pana pe Pietrosul Bistritei. Cativa, vreo 3-4 dintre noi mai fuseseram pe aici asa ca incepem cu incurajarile. Pieptis nu ar fi decat vreo jumatate de ora si apoi urcare ceva mai domoala; strange rucsacul cat se poate de bine pe spate sa nu te dezechilibrezi direct in Bistrita si tot felel de astea. Ideea e ca traseul, chiar daca necunoscut si nu tocmai batut de oamenii muntelui e probabil unul dintre cele mai grele din zona. Pana sus daca nu stii sa-ti dozezi efortul iti bei toata apa, arunci tigarile fumate de la inceputul anului trecut si-ti vine sa-ti lasi rucsacul pe traseu. Doar ca noi suntem multi si renuntam la a ne arunca rucsacii; ne formam grupuri-grupulete astfel incat fiecare merge cam in ritmul sau. Important e sa ajungem pe lumina la locul de campare aflat intr-o poiana. Unii au ajuns (pe lumina), caci de ajuns am ajuns cu totii.

         De pe la 1500 metri apar primele petice de zapada, doar asa pentru o bulgareala, urmand ca stratul de zapada sa creasca pe portiunile ce nu sunt expuse soarelui. Depasesc si sunt depasit, fiecarei in ritmul lui. In fata e Iulian si cu Adrian care sunt picioare iuti si care au mai fost pe aici. Eu sunt pe la mijloc iar in spate au ramas Claudiu si Costel. Cei din spate vin dupa noi pe portiunea asta fara probleme, sunt urme lasate in zapada, in fata sunt cunoscatori ai locurilor ce nu au cum sa mearga aiurea.

        Pe Bogulin ne oprim si facem o regrupare; de fapt o semiregrupare. Cei din urma sunt cam la jumatate de ora si cum vantul ne spulbera o luam frumos inainte. Poteca se strecoara pe creasta zimtata, in dreapta e hau iar in stanga aproape la fel. Padurea in partea stanga ne face mai increzatori, aflandu-se la cateva zeci de metri in vale. Cateva pasaje putin mai dificile din cauza zapezii ne face sa fim mai atenti.

         Tocmai cand le zic celor din spate sa caste ochii si sa aiba grija unde-si pun picioarele raman cu un bolovan de piatra in brate. O iau la vale si primul impuls e sa-mi protejez capul. Cu o mana tin pietroiul deasupra mea si picioarele incerc sa mi le infing in zapada moale si apoasa. Nu merg mult la vale, doar vreo trei metri pana ma opresc. Primul lucru pe care-l fac e sa scap de bolovanul de deasupra mea si apoi sa ma asigur cat mai bine infingandu-mi picioarele in zapada. In mana ramasa libera aveam un bat de schi ce e infipt si el in zapada. Ma ridic si revin in poteca. Primul lucru pe care-l fac e sa ma sterg de pamantul ce-l aveam pe maini si care o luase si el la vale cu piatra cu tot. A naibii piatra cu tot cu inghet/dezghetul asta …

          Mergem bine dar parca prea incet; amurgul ne prinde pe noi, cei de la mijloc tocmai in coborare de pe Varful Pietrosul. Ultimii sunt pe Bogulinul, cam la jumatate de ora in urma, ii vedem si ii auzim, dar mai au pana sa ajunga langa noi. Intram in padure si mergem repede; ne gandim ca si cei din urma vor proceda la fel. Zonele cu zapada sau uscate alterneaza asa ca raman si ceva urme dupa noi.

           Partea mai proasta e ca pe gps nu am trackul si stiam de data trecuta ca dupa prima poiana in care vom intra urmeaza o portiune de padure cam incurcata fara semne. Iar in poiana si in padurea ce urmeaza zapada nu este deloc pentru ca cei din spate sa aiba dupa ce sa se ghideze.

           Hotaram sa-i asteptam si pe ultimii aici in poiana; dupa ce vom traversa poiana si vom intra in padure vom mai avea maxim jumatate de ora de coborat. Afara e deja intuneric si ne aprindem frontalele. Glumim si ne simtim bine cei aproape 10 oameni ramasi in asteptarea celorlati. Facem un semicerc din rucsaci si stam la adapostul lor. Vantul isi cam face de cap aici.

         Trec cam trei sferturi de ora si le vedem luminile; ne regrupam si mai stam cinci minute, le spunem cat mai avem de mers, dupa care in grup compact, la distanta de 2-3 metri unul de celalalt o luam spre poiana unde stiam ca avem apa. Ne miscam repede si bine caci suntem si in coborare. Portiunea e urata si ziua, daramite noaptea: cateva doboraturi ce le ocolim cu usurinta dar mai ales padurea deasa si amintirile mele din alte dati de cand am vazut pe aici urme de ursache ma fac sa grabesc pasul.

         Ii dam inainte si deodata prindem puteri: o mare de lumini in fata noastra cam la 300 de metri. Poiana cu apa in care cei mai iuti si mai harnici isi montasera corturile si acum se ocupau de bucatareala. Ajungem si noi, ne facem insentarul, vedem ca nu lipseste nimeni dupa care ii dam pe chestii organizatorice. Atatea corturi nici nu a vazut si nici nu cred ca o sa mai vada Muntii Bistritei, la cele peste 25 de mini base-campuri instalate in poiana. Dupa ce mancam unii in dau pe relaxare direct (traseul iti cam rupe oasele de la Zugreni la Varful Pietrosul si de acolo pana in poiana unde am campat –distanta cam de 9-10 kilometri, la fel cum a doua zi avea sa rupa picioarele de la locul de campare pana la manastirea Piatra Taieturii cale de vreo 25 de kilometri) iar restul care mai avem chef de vorba ii dam pe ceaiuri, energizante si povesti. Fara foc de data asta, ajunseseram prea rasfirati si prea pe intunerici aici. Tarziu in noapte trag la cort.

           A doua zi ma trezesc relativ devreme, pe la opt fara ceva. Fac fotografii si imi pregatesc micul dejun la primus. Azi am scapat de caratul cortului, e randul lui Dragos sa il care. Stabilisem plecare la ora 10 asa ca de pe la 9 ma invart printre corturi. La 10 fix o iau pe drum in sus catre Piatra Taieturii. Trec cateva minute si nu-mi vine sa cred, munca mea de lamurire a reusit sa dea roade: suntem toti pe directia cea buna, fara ca cineva sa fi uitat a-si strange cortul.

          Traseul de astazi este lung, cam 25 de kilometri. Diferentele de nivel nu mai sunt cele de ieri, insa fiind pe munte e normal sa existe urcusuri si coborasuri. Toate sunt line, dar multe si lungi. Asta, combinate cu faptul ca oboseala isi spune cuvantul, plus vremea ce e cand innorata cand ploua ori ii da cu lapovita ii fac pe multi sa se gandeasca sa o ia mai devreme spre dreapta dupa care de pe Valea Bistritei sa ajunga cu o zi mai devreme in Vatra Dornei. Apor ceva bataturi la bocanci plus oboseala mare la altii. Vremea si nici peisajele (care nu mai sunt atat de spectaculoase ca ieri, traseul continuand mai mult prin padure) fac ca o parte dintre noi sa se retraga spre vale. Asta face ca de la jumatatea trupei sa raman aproape ultimul. Multi au luat-o spre Cozanesti de unde ajung repede in oras, la Dorna. Cei ramasi ii dam inainte; marcajul e bun si poteca bine conturata pe aici, la unele intersectii de drumuri forestiere insa cu o cutie de vopsea putea sa iasa un marcaj ireprosabil. Ocupatia de baza astazi se pare ca va fi imbracatul si dezbracatul pelerinelor. Soarele apare rar, mai des intram si iesim din ploaie si ceata.

          Totusi ne miscam repede asa ca pe la orele 17 cu o mica pauza de masa mai mult din mers si inca cateva pentru hidratare ajungem la manastirea Piatra Taieturii. Intram ultimii inauntru unde primii veniti deja socializasera cu maicuta ce avea in grija bucataria. Facem donatii colective pentru o oala de ceai imensa si pentru inca una la fel cu supa preparata din instanturile noastre.

          Suntem murati bine asa ca pica la fix. Dupa ce ne incalzim apar dorintele unora si problemele medicale ale altora legate de bocanci, umeri obositi si picioare cu bataturi. Ne despartim, urmand ca o parte sa ramana la manastire in paturi calde cu asternuturi proaspete iar restul (oarecum in minoritate, vreo 12 oameni) sa coboram pana la marginea satului Panaci unde nasurile noastre fine trebuiau sa descopere o poiana in care sa intindem corturile.

           O luam la vale pe la ora 18, afara e putin inorat dar totusi lumina. Prima senzatie dupa ce iesim pe poarta manastirii e sa facem cale intoarsa. Chiar ma opresc si numai oamenii asa ca idee, gandindu-ma ca o fi vre-un dezertor care s-a intors la caldura. Mergem repede in coborare pe drumul forestier de pleaca de la manastire; dupa informatiile noastre ar fi trebuit sa facem vreo doua ore pana aproape de Panaci. Acuma ori ne-am miscat noi repede ori drumul a intrat la apa, caci cupa 45 de minute deja eram in poiana in care urma sa ne intindem tabara. Pana aici a plouat, acuma parca s-a mai limpezit putin cerul si chiar vedem pentru cateva clipe soarele.

           Asta e momentul asteptat: intindem repede cele sapte corturi si ne impartim sarcinile; o parte din noi pleaca in cautarea lemnelor pentru foc iar restul le crapa si le taie. Sarcificam un cort, adica foaia de rafie de sub el si o bucata din cordelina mea. Trecem cordelina prin gaurile foii si o ancoram de gardul ce limiteaza poiana in care am campat. Facem un acoperis deasupra capului si cu ajutorul catorva pari acoperisul devine o mini veranda.

         Ne grabim caci s-a intunecat afara si ploaia incepe in rafale din ce in ce mai puternice. Ne-am mai imputinat, o parte dintre noi au plecat la somn obositi fiind. Ne chinuim sa aprindem focul (Iuliu mai mult care-si arde jumatate de butelie de primus pana sa usuce primele lemne asezate piramida sub arzator). Mancam dupa care incepem povestile. Descoperim ceaiuri reci sau calde, tari sau cu gheata. Gasim pana si doua beri reci plus o punga de jumatate de kilogram de alune. Apar o gramada de chestii ce trebuiesc mancate sau date spre hidratare. Radem, cantam, vorbim si ne simtim bine pana in miez de noapte.

             Dimineata trag fermoarul la cort si deschid iesirea; afara s-a inseninat, cerul e chiar albastru aici jos, la marginea Panaciului. Cu lene mare pe la opt iesim din cort si ne apucam de facut bagajul. Aproape l-am terminat si cand terminam si de mancat apar primii voinici de la manastire. Au dus-o bine si ei acolo, in trei camere all inclusive. Ne miscam la fel incet si cei aproape 24 de oameni ce am mai ramas ne intindem iarasi de la intrare pana la iesirea din traseu. Ajungem in Panaci dupa jumatate de ora, oprim in centrul satului langa o cofetarie (zic asa pentru ca primul lucru pe care l-am terminat acolo a fost inghetata) unde bem o halba de bere. Grozava!

          O parte cu microbuzul local, o parte cu Petrica care o luase la picior inainte pana in Dorna sa se poata intoarce cu masina la noi. In oras socializam si intindem o masa la o pizzerie din centru de zici ca-i cumatrie ori botez.

          Pe rand in grupuri mai mari sau mai mici ne salutam si fiecare o luam functie de transport spre casele noastre. Ramanem mai spre urma, aproape ca nu ne dam dusi, dar ne ducem. Greul tot pe Petrica a cazut la intoarcere, sa mearga 250 de kilometri cu opt oameni ce sforaie in spatele lui.

             Multumiri celor ce au participat la aceasta tura, tuturor celor care au avut rabdare jumatate de an pana la aparitia jurnalului si tuturor celor ce au contribuit cu impresii si trairi la redactarea acestor randuri: Mihaela, Corina, Marin, Claudiu si Mihai.

 

,,Atâtea lucruri am învăţat de la voi, oamenii…

Am învăţat că toată lumea vrea

să trăiască pe vârful muntelui,

însă fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada.”

Gabriel Garcia Marquez – ultima scrisoare din “veacul de singurătate”.

Anunțuri
Comentarii
  1. Samsara spune:

    Minunat !
    Citind am avut impresia ca am fost alaturi de voi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s