Stâna noastră din Rarău

Posted: 21 Mai 2010 by Mihai Cibotaru in iarna, rarau

 

            “Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână un tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge şezând şi a vedea numai ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi”

Calistrat Hogaş – Pe drumuri de munte

 

 

            Este iarnă peste tot, în jurul şi deasupra noastră. Ninge constant de când am intrat în traseu de la Chiril de pe valea Bistriţei, iar pe jos stratul de zăpadă capătă consistenţă cu fiecare metru pe care-l câştigăm în altitudine.

            De data asta am plecat doar trei pe Rarău. Ramiro, Ştefan şi cu mine. Vremea, dar mai ales faptul că, cu doar trei săptamâni în urmă mai fusesem aici îi făcuseră pe mulţi să rămână acasă ori să se îndrepte spre alte poteci.

            Azi ne propusesem să ajungem plecaţi din Chiril (725 metri) pe platoul Rarăului, iar acolo să dormim la una din stânile din zonă. Marcajul este punct albastru până la schitul Rarău, după care se poate continua până la motel sus, pe triunghi galben. Un traseu uşor cu o diferenţă de nivel de 800 metri care în 3-4 ore te duce direct din civilizaţie în mijlocul naturii. Mergem repede până la schit, de acolo o luăm pe marcaj şi după doar un kilometru hotărâm că a sosit şi vremea noastră, părăsim stâlpii de înaltă tensiune şi o luăm direct în sus după gps. Ninge, vizibilitatea scade şi vântul ne ia în primire, rafale puternice aproape că ne pun la pământ ori ne fac să mergem precum nişte melci, mai mult cu spatele. Cu mâna aproape îngheţată pe gps merg primul. Încet, pentru a nu ne distanţa prea mult unul de celălalt, între noi distanţa fiind de maxim 30 de metri.

            Aveam salvat pe gps doar un punct, cel al locului de campare unde se afla stâna. Restul traseelor erau din Ceahlău, unde fusesem ultima dată.

            Cagula de pus pe faţă e în rucsac, iar ochelarii de protecţie sunt deja îngheţaţi. Vântul sufla puternic, dar măcar nu mai avem de urcat. Avem deja puţin mai mult de trei ore de când am plecat şi în curând ar trebui sa ajungem. Afară e iarnă şi în curând întunericul va fi la el acasă. Toate ca toate, dar sa ajungem la stână înainte de lăsarea serii. Odată ce vom intra nu vom mai fi în bătaia vântului, iar frigul nu-l vom mai simţi atât de aspru. Singura problemă momentan e vizibilitatea redusă; caut să mergem cât mai repede şi setez scara gps-ului la 30 de metri. Îmi spune că ar mai fi vreo 60 de metri până la stână, punctul e introdus corect, cu mâna mea, dar încă nu se vede nimic în vijelia de afară. Metrii până la destinaţie se reduc simţitor, merg doar cu ochii pe display şi doar uneori îi mai ridic însă fără rezultat.

            În sfârşit respir uşurat, undeva în faţă se vede ca o năluca stâna pe care o căutam de jumătate de oră. Dacă nu am fi avut gadgeturile tehnologiei moderne ne învârteam mult şi bine în jurul ei, căci mai degrabă o nimeream cu un bulgăre de zăpadă decât să o vedem.

            Însă nu e stâna noastră, a noastră era parcă mai primitoare, mai curată şi cu lemne pregătite de data trecută (ştiam că o sa revin curând pe aici). Doar că greul a trecut; luăm o mică pauză cât să ne tragem sufletul după care o luăm pe curba de nivel spre cea de-a doua stână, deja “stâna noastră”. Chiar şi fără vizibilitate ne descurcăm repede şi într-un sfert de oră am ajuns acasă. Pentru noi e cea mai frumoasă casă pe care ne-am dorit-o vreodată; pentru alţii poate o vilă în Malibu ori pe Coasta de Azur. Pentru noi câteva scânduri şi un acoperiş deasupra capului, un izvor ori iarna un ceaun de zăpadă pe care să-l punem la topit sunt cele mai dragi lucruri care ni se pot întâmpla.

            Ne scuturăm de zăpada ce a îngheţat pe noi şi ne pregătim să ne schimbăm cu alte haine uscate din rucsac. Până aici am făcut puţin peste patru ore în condiţii de iarnă şi vizibilitate zero, ajutaţi de ochiul călăuzitor şi vigilent, gps-ul.

            O mică şedinţă tehnică şi hotărâm că la frigul care e afară (cam -140 C) şi la ceasul ce nu arată încă ora 1700 lemnele rămase de data trecută nu ne vor ajunge. Aşa că trecem la lucruri administrative. Cărăm lemne pe care le tăiem şi le băgăm înăuntru. Crengi sau butuci groşi, ramurele numai bune de aprins focul ori crengi căzute pe jos în bătaia vântului şi ascunse în zăpadă, toate işi găsesc întrebuinţare.

            Izvorul ce-l ştim e îngheţat bocnă aşa că odată aprins focul şi dezgheţate inimile începem să adunăm zăpadă ce s-a aşternut pe acoperişul stânii. Şi cărăm atât de multă … cu atât mai multă cu cât focul începe să încălzească stâna. Fără a fi făcut un calcul ştiinţific, cam de 5-7 ori mai multă zapada ca şi volum comparată cu cantitatea de apă rezultată. Depinde şi de zăpadă, a noastră era afânată şi proaspăt căzută.

            Şi cum orice treabă trebuie gândită temeinic, hotărâm ca primul lucru ce-l vom mânca e o supă fierbinte. Cărasem de data asta (traseul fiind mai scurt, nu foarte dificil tehnic şi cunoscând în general locurile) lucruri pe care cu alte ocazii nu le-am fi pus în rucsaci: aşa că cei patru cartofi, doi morcovi, cepele de rigoare plus sfecla rosie luată din beci de la mama de acasă intră în vizorul nostru. Aţi mâncat vre-odată supă din zăpadă topită cu toate minunăţiile de mai sus, plus câteva supe instant împreună cu o mână de fidea în întunericul nopţii, dar la lumina flăcărilor unui foc într-un peisaj feeric (noi aşa l-am simţit chiar de era întuneric afară) şi la aproape -150 C?

            În fine, supa a ieşit multă şi cum nimic nu se aruncă aici, mâncăm cam câte trei castroane de om. Ar fi trebuit să fie felul doi, dar trecem direct la o cană de vin fiert cu multă scorţişoara şi piper, alături de câteva feliuţe de şuncă prăjite fie pe pietrele încinse din care făcusem vatra focului fie direct pe jarul încins.

            De ceaunul cu ceai v-am spus? Cel mai bun ceai tot pe munte se bea, făcut la fel din zăpadă topită, cu multă lămâie, câteva coji de portocală şi (de data asta, experimental) doua batoane de scorţişoara. Nu ne-am lăsat până ce nu l-am băut pe tot!

            Poveşti de munte, amintiri şi poveţe pentru cei mai noi din grup în ale muntelui, priviri trase cu coada ochiului la termometrul ce-l pusesem afara şi care scade încontinuu, combinate cu o muzică în surdină de la telefon sunt şi fac deliciul serii.

            Ne bucurăm că suntem în stână, căci de am fi fost nevoiţi sa întindem cortul în vijelia ce s-a stârnit afară nu ne-am mai fi simţit aşa de confortabil. Suntem doar trei, aşa că cortul ce l-am cărat cu noi are loc să se desfăşoare în stână, aşa cum mai făcusem şi cu alte ocazii, în alţi munţi.

            Înainte de a intra la somn închidem uşa stânii (până atunci rămăsese deschisă pentru a putea respira şi aer curat nu doar fum şi căutam să ne strângem tot bagajul înşirat te miri pe unde şi a-l băga în cort. Dacă nu dimineaţă totul ar fi fost îngheţat bocnă.

            E aşa de bine şi cald în sacul de dormit. E cald şi în cort, diferenţa de temperatură dintre interiorul stânii şi interiorul cortului e cam de 15 grade. În favoarea cortului …

            Pentru a doua zi (duminică) ne propusesem să coborâm spre Câmpulung Moldovenesc prin Munceii Înşiraţi ai Rarăului, dar cum somnul a fost dulce şi călduros, trezindu-ne mai degrabă spre amiază decât odată cu cântatul cucoşilor (de munte sau nu) hotărâm instantaneu să coborâm prin cheile Moara Dracului. Rezervaţie naturală, cheile sunt pe cât de scurte pe atât de spectaculoase. Lungimea lor de aproape 80 de metri le fac mici şi uşor de trecut. Înalţimea pereţilor de până la 30-40 metri cât şi porţiunile înguste de până la 3 metri le fac însă spectaculoase.

            Dimineaţă mai alimentăm focul cu câteva lemne doar pentru a mai topi ceva zăpadă pentru un ceai fierbinte cu multă lămâie. În curând apar şi alţi doi prieteni ce au stat la staţia meteo şi purcedem la drum. Traseul pleacă chiar din faţa stânii în care am dormit aşa că odată ivită prima fereastră de vreme bună începem coborârea.

            La început puţin temători (căci iaraşi nu vedem decât până într-o sută de metri în faţă, apoi din ce în ce mai rapizi odată intraţi în pădure şi cu poteca şi semnele de marcaj mai bine conturate pierdem repede altitudine. De pe la 1450 metri la cât eram în stână ajungem la 1100 metri cam într-o oră. E zona în care dacă nu ştii bine traseul e posibil să te pierzi. În faţa noastrş e o gospodărie de la coşul căreia iese fum. Semn că e locuita, mai ales că doi dulăi ne întâmpină plini de elan muncitoresc. Acum câţiva ani în zona asta pierdusem cam o oră până sa prind traseul, acuma, având avantajul experienţelor trecute ţinem dreapta şi în curând reintram în pădure. Pe copaci semnele de marcaj (cruce roşie) sunt bine aplicate aşa că după încă trei sferturi de oră ajungem în chei.

            Impresionante şi în acelaşi timp schimbate de la ultima trecere pe aici, în urmă cu vreo patru ani. Podeţele din lemn au fost luate de viituri aşa că pentru a nu “intra la apă” trebuie să ne strecurăm cu grijă. Stânga, stânga, dreapta sus, urcare, coborâre şi aproape am ieşit. Traversarea nu e grea, însă iarna nu-i ca vara. Dacă vara iţi mai permiţi să-ţi uzi pantalonii ori bocancii din picioare, acum asta ar echivala cu îngheţarea aproape instant a echipamentului. Deci trebuie doar un pic de atenţie. Atenţi cu noi şi cu picioarele noastre pentru ca nu cumva gheaţa să ne joace feste.

Ieşim în curând din chei întregi şi doar cu un obiectiv puţin murat.

Urmează un drum lung pe Valea Caselor cam de 5-6 kilometri. Mergem repede, chiar foarte repede căci ne dăm seama că şi până aici ne-am miscat foarte bine şi e posibil să nu pierdem celebra pizza din centrul oraşului cu puţin noroc. Aproape că zburăm şi cu puţin noroc în faţa liceului militar prindem un autobuz care ne lasa exact în centrul oraşului. O luăm aproape la fugă spre gară (ieri noaptea s-a schimbat şi mersul trenurilor) şi după ce ne cumpărăm biletele de tren ne ducem spre locul nostru în care servim semicina de seară.

De la stâna noastră până la autobuz/şosea am făcut cam trei ore mers destul de repede, aşa că mai avem timp şi de a savura o mâncare gustoasă. Dupa care în tren şi spre casele noastre, căci a doua zi urma să ne împărţim fiecare la locul de munca. Până când? Probabil până la următoarea ieşire.

În încheiere câteva sfaturi ori remarci de care ar trebui să ţineţi cont atunci când mergeţi pe munte.

Nu e bine să vă aventuraţi neechipaţi pe trasee montane pe care nu le cunoaşteţi sau fără a avea măcar pe cineva cu experienţă alături de voi. Multe accidente sau probleme care se semnaleaza pe munte sunt doar din vina turiştilor.

Nu uitaţi, studiaţi vremea probabilă de acasă înainte de a vă aventura pe munte. Se zice că mereu timpul probabil este bun, cine greşeşte e turistul care nu şi-a luat toate măsurile pentru a-şi duce la bun sfârşit ieşirea/excursia.

Muntele poate fi comparat cu o biserică; intraţi cuviincioşi şi respectuoşi şi ieşiţi la fel de pe munte. Şi fiind frate cu românul (muntele sau codrul), nu uitaţi ca la întoarcere să vă căraţi şi deşeurile, ambalajele ce le-aţi facut. Dacă o cutie sau o caserolă plină o puteţi căra în spate la urcat e foarte normal să o puteţi căra şi la coborâre mai ales că este goală.

Fiti respectuoşi cu cei ce-i întâlniţi pe poteci; poate vă veţi întâlni cu oameni ce urcă pentru prima dată pe munte sau cu adevăraţi cunoscători ai locurilor. Salutaţi şi daţi “bună ziua”. E un semn simplu de respect care nu costă nimic, dar poate oferi mult.

Priviţi, simţiţi şi admiraţi muntele. Pericolele pot fi evaluate dinainte dacă aveţi experienţă, dacă nu ascultaţi-i pe cei mai experimentaţi din grup. Dacă nu ascultaţi oamenii cu care vă întâlniţi pe potecă ori sfaturile Salvamontului.

Nu apelaţi pentru orice lucru mărunt la serviciul Salvamont. Mulţi de acolo fac asta din dragoste şi pasiune pentru a putea salva pe cineva cu adevărat aflat la greu. La greu înseamnă mai ales situaţii disperate, de viaţă şi moarte. Înainte de a forma numărul magic al Salvamontului, ar fi bine să vă întrebaţi din a cui vina vă aflaţi la greu … de cele mai multe ori răspunsul e “din vina mea sau a inconştienţei/bravurii mele”.

Până data viitoare, mergeţi şi iubiţi, respectaţi muntele.

Numai de bine!

Anunțuri
Comentarii
  1. … provocatoare clipe a-ti petrecut , … frumos , … frumos .
    cu consideratie ,
    cristi .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s