In cautarea codrilor seculari (sau bucla de la Slatioara)

Posted: 26 Mai 2010 by Mihai Cibotaru in iarna, rarau

In alte locuri pot fi munti mult mai mari sau fluvii mai puternice, marea sau oceanul; aici Raraul reprezinta dimensiunea fundamentala a lumii, latura cosmica a vietii si a istoriei. Plin de fosnete si de murmure de tot felul, de tipete de pasari si de salbaticiuni, se inalta de pe fundul luncii, spre cer, ca un enorm telescop in oglinzile caruia aluneca timpul si infinitul. Cu el incepe, acolo in partea de miazanoapte a tarii, realitatea sufleteasca din care a izvorat induiosatoarea potrivire de cuvinte: Pe un picior de plai, pe-o gura de rai…

Geo Bogza

          Masina in care stam zboara rand pe rand prin Vama, Gura Humorului, Pascani pentru ca apoi de la Targu Frumos sa mearga constant inainte spre casele noastre. Acuma stau si ma intreb care e de fapt casa noastra, orasul sau muntele. Suntem obositi, de Ovidiu care e la volan nici nu mai zic (noaptea trecuta a facut-o pe-a regizorul de Discovery dormind la survaivar’ sub cerul instelat/inorat al Raraului). Noi ceilalti il mai tinem de vorba cat de cat (asta inseamna ca ne abtinem de la a sforai), greul cazand oricum pe Tudor care ocupa locul din dreapta lui Ovidiu. Pe la ora 22 aterizez in fata blocului obosit si fericit in acelasi timp, urc pana la etajul cinci si ma opresc direct in baie; rucsacul urma sa-l desfac peste vreo trei zile, acum ma grabesc sa fac un dus si repede in pat, caci maine e zi de munca.

Duminica seara asa s-a terminat iesirea noastra de pe Rarau …

            De inceput a inceput sambata dimineata; de fapt cu vreo saptamana inainte incercand sa caut o masina din Campulung Moldovenesc spre Slatioara si definitivand lista cu cei ce urmau sa mearga. Masina am gasit, lista s-a definitivat deabia sambata … la poalele Raraului.

            Stau in intersectie asteptandu-l pe Ovidiu sa ne ia in masina; timpul trece si il sun pe Radu sa vina si el la coltul blocului meu, simteam ca o sa mai bem o cafea pana apar voinicii. Sun pe Ramiro si Aurica; impreuna cu Otilia, Marius, Bazil si Ionut sunt deja plecati cu trenul spre munte. Dupa asteptari seculare apare si masina noastra. E deja ora opt si la zece ar trebui sa ajungem in Campulung, asa ca Ovidiu trebuie sa-si scoata parleala cu somnul profund care l-a tinut in pat dimineata mai mult decat trebuia.

            Pe drum vorbesc cu ceilalti din Suceava, Cluj sau Bistrita cu care ne intalneam in oras, sun si soferul microbuzului si amanam plecarea cu jumatate de ora; bem o cafea cat alimentam la un peco si reusim sa ne incadram in sfertul academic … urcam in autobuz si la drum. Spre Slatioara.

            Traseul de azi e unul pe care vreau sa-l fac de mult timp, sa urc pe Rarau prin Codrul Secular de la Slatioara, rezervatie naturala nominalizata si ea la categoria „minunile Romaniei” alaturi de Retezat, mai prin vara. Ceea ce m-a impiedicat a fost mereu drumul lung (atat la urcat cat si la coborat) care trebuie facut pana la intrarea in traseu. De data asta am fost norocos (deocamdata), caci strangandu-ne mai multi (saisprezece oameni iubitori de munte si frumos), a fost ieftin si convenabil sa inchiriei pentru 250 lei un microbuz care sa ne duca la destinatie.

            Sambata 31.10.2009 Satul Slatioara (730 m) — (pe langa) Codrul secular Slatioara — varful Todirescu (1 487 metri) — Popii Raraului; durata: 3 ore  Diferenta de nivel aproximativ: 800 m

             La Statioara se poate ajunge fie din Campulung Moldovenesc, din estul orasului, de unde de dupa Liceul Militar si Valea Caselor (pe unde porneste traseul prin Moara Dracului) se tine urmatorul drum la dreapta, pe drumul ce face legatura intre valea Moldovei si vaile paraurilor Ostra, Suna si Sandru. Dupa ce intram in sat mai mergem cam 1 ½ km, dupa care coboram chiar in dreptul cantonului silvic. Conform hartilor pana aici de unde am parasit soseaua au fost cam 10 km, noua ni s-a parut drumul muuult mai lung, asta poate si datorita vitezei masinii. Drumul e rupt, distrus aproape in totalitate pe unele portiuni, si in ciuda faptului ca undeva in timp a fost se pare asfaltat, astazi sunt portiuni pe unde nici macar o jumatate de banda nu mai este circulabila.

            Pe drum in microbuz, odata cu celebra cheta pentru transport fie socializam cu cei noi din grup (Alex, Carmen si grupul de la Cluj Dodi&Ioana) fie depanam povesti cu prieteni vechi cunoscuti in ture mai de demult. Chiar daca suntem multi, grupul e mult mai omogen decat cu alte ocazii, caci marea majoritate ne stim, iar cei noi sunt asimilati parca mai repede decat de obicei.

            Rucsacul mi se pare usor, dar zic ca e noment de un mic popas la una din cele doua mese din fata cantonului silvic. Cat o parte din noi isi calibreaza rucsacii, voinicii grupului o iau inainte. In urma sfaturilor pretioase si a notitelor scrise prin carnetele de amintiri ad-hoc se intra intr-o bucla, celebra bucla de Rarau, cum i-a ramas numele. In loc sa se urmeze traseul foarte bine marcat triunghi rosu, se porneste pe un drum forestier bine conturat dar care dupa vreun kilometru ne dam seama ca duce prea in stanga. De am fi tinut mereu directia ne-am fie trezit fie in Stulpicani, fie prin Muntii Stanisoarei. Dadusem drumul la gps si vad ca o luam aiurea; trag sa ajung in fata si sa tin sensul de mers corect, insa era cam tarziu; sa fi revenit pe traseu (de la care deviasem din start) ar fi trebuit sa coboram o vale si apoi sa urcam un versant pentru a intra pe TR; si asta printre doboraturi, ghidati doar de curbele de nivel. Hotaram pana la urma sa urmam drumul forestier pana pe culme dupa care sa o luam spre Popii Raraului unde stiam doua stani sanatoase din turele trecute. Vremea e splendida, parca nici nu ar fi ultima zi de octombrie. Un albastru senin deasupra noastra iar de jur imprejur o simfonie a culorilor… Drumul urca in serpentine largi, insa noi le mai taiem din scurt tragand tare in sus. E o adevarata placere sa auzi fosnetul frunzelor prin care iti plimbi picioarele. Grupul se intinde pe cateva sute de metri, cei mai eroi care taie serpentinele sunt in fata iar oamenii constiinciosi raman cava mai in urma pe drumul forestier. Glume plus ceaiuri fierbinti care fac ca bujorii din obraji sa fie mai proeminenti asigura buna dispozitie la o prima regrupare. Simtim ca nu mai este mult pana pe culme, chiar de am merg doar 1 ½ ore.

            Sus intalnim un marcaj sters banda rosie, care teoretic (sper sa verificam si in teren) duce spre Muntii Stanisoarei; noi o tinem spre nord-vest si in curand ajungem in zona muntelui Todirescu, unde ni se deschid privelisti deosebite spre valea Bistritei, dincolo de care se inalta muntii Bistritei iar in spatele lor in dreapta Calimanii; in stanga ar trebui sa fie Ceahlaul si muntii Stanisoarei.

            Suntem cam pe la 1400 metri, in zona rezervatiei botanice Todirescu; imi imaginez doar ce frumos este vara aici; conform literaturii de specialitate aici se intalnesc elemente floristice foarte bogate in specii, ca trifoistea (Menyanthes trifoliata), iarba campului (Agrostis tenuis), iar dintre cele rare, ocrotite de lege, arnica sau podbalul de munte (Arnica montana), volovaticul (Swertia perennis) si cupele (Gentiana clusii) din familia ghinturelor (gentianelor), aiul de munte (Allium sibiricum). Primavara si la inceputul verii abunda si margaretele (Chrysanthernum leucanihemum). Totusi, sunt si aici stane mai ales la poalele muntelui si stau si ma intreb, daca oile or fi avand cipuri de identificare a florilor si plantelor ocrotite de lege. Daca da, probabil ar trebui clonate si trimise in toate zonele (cate or mai fi ele) in care se mai practica oieritul.

            O zi ca toate celelalte pe munte: frumos, extraordinar, alaturi de prieteni zambitori si transpirati (dar fericiti), avand alaturi de noi caldura soarelui si albastrul cerului … mai mult de atat ce ti-a putea dori? Poate doar sa nu fi facut celebra bucla din cauza careia am ocolit perfect codrul secular …; macar am ajuns pe Todirescu in rezervatia botanica; insa nu prea e vara astazi aici.

            Facem o pauza de hidratare si dulciuri pentru cateva minute; am ajuns repede, prea repede sus (am intalnit si marcajul pe care trebuia teoretic sa urcam) si stiu ca de aici mai avem mai putin de o ora pana sub Vf. Rarau unde urma sa dormin.

            Teoretic, de la cantonul silvic unde am coborat din microbuz (poienita „La Parau, unde se pot alimenta bidoanele si cu apa) traseul ar fi continuat exact prin curtea cantonului spre Codrul secular, monument al naturii. Dupa trecerea de ultima ingraditura a terenului din jurul cantonului silvic şi a paraului, pe punte, mergem spre dreapta, de aici inainte traseul strabate codrul, cale de aproapre 3 ore, pe Batca cu Plai, lasand in dreapta Paraul Ursului si Batca Lesi, iar in stanga Paraul lui Ion si Batca Neagra. Poteca din codru este cand lina, cand pieptisa, cerand eforturi mai mari şi popasuri mai dese pentru hidratare. In apropierea potecii, se intalnesc primele exemplare de molizi seculari. Imi doream sa vad celebrii molizi de 300-400 ani, iar asta cat mai repede pana sa intre drujbele si aici.

            Cum mergem pe culmile Popilor Raraului avem parte de un spectacol minunat: copacii sunt imbracati in alb (semn ca noaptea temperatura trece mult sub zero grade) pe jumatate, cealalta parte expusa soarelui este verde. Si totul este trasat aproape milimetric, masurat parca cu sublerul.

            Parasim la un moment poteca; tinem mai mult dreapta. Traversam o multime de izvoare; unele inghetate, altele cu un debit suficient cat sa ne refacem proviziile; mergem insa mai departe caci stim (banuit) ca orice stana care se respecta are si un izvor bun in apropiere. Apare prima stana; o inspectam si cum mai avem o varianta la dispozitie hotaram sa mergem mai departe. Inca 10 minute si apare crucea pe care o stiam in zona celei de-a doua stani de acum multi ani cand am urcat prima oara pe la Moara Dracilor. Imediat, la 50 metri apare si stana pe acoperisul careia e si semnul cruce rosie, cu care e marcat traseul mai sus amintit. La fel inspectie, vot (ca tot suntem in perioada premergatoare acestui proces democratic) si hotaram sa ramanem aici. Constructia e solida chiar daca mai putin etansa decat prima, insa poate tocmai din cauza asta mirosul nu-i miros inauntru.

            Cum da lumea de stana hop sa ingramadeste la intins calabalacul, asa ca trebuie introduse procedurile de urgenta in aceste cazuri: dupa o scurta pauza identificam invorul la 30 metri mai in vale si trecem la organizarea de peste noapte. Hotaram ca farmecul unei nopti la stana este dat de un ceai si o supa proaspata si buna facuta la foc (ca doar nu degeaba carase Ramiro ceaunul in ciuda unor opinii recalcitrante). Asadar la lupta, pardon lemne baieti … Fetele sunt menajate de aceasta operatiune secreta (secreta pentru ca procurarea lemnelor s-a facut cu o fila de cec fara acoperire, drept pentru care acum verificam zilnic daca am fost sau nu bagati in centrala incedentelor de plati), insa Carmen se incapataneaza, carand un brat de lemne cat ea de mare. Adi din Dorna si Iuliu bistriteanu nu se lasa mai prejos si improvizeaza o targa; ma umflu si eu in pene si iau dublu fata de cat pot cara. Ghinionul celor doi, caci din 50 in 50 de metri le mai plasez cate un lemn. Important totusi e ca nu am ajuns cu mana goala.

            In base camp se fac ultimile aranjamente inainte ca haosul si anarhia sa puna stapanire peste noi (traducere libera si corecta: buna dispozitie, fericirea, frigul si corzile vocale); asta inseamna taiat lemne, crapat butucii si aprins focul. Alt foc, alta poveste: unii ca sa fie usa inchisa sa se formeze tirajul, altii cum sa tinem larg deschisa usa pentru a se forma curentul de aer si a iesi fumul; cum parerile sunt impartite incercam amandoua variantele. Cine a avut de castigat? Poate doar tanti de la colt de bloc de la care saptamana urmatoare am cumparat cu un kilogram de detergent mai mult; si manual si automat ca nu mai stiam se sa fac sa iasa fumul din piele. Singurul castig pe langa farmecul ce-l are focul intr-o stana a fost o oala de supa … de la mama ei si inca vreo doua ceaune cu ceai fierbinte. Caci intre timp soarele a apus si odata cu el ne-a cam invaluit ceata; doar ghicim undeva deasupra noastra antenele si releele ce se afla pe Varful Rarau; parca ar fi niste fete Morgana ce apar si dispar deasupra noastra prin ceata.

            Dupa masa presarata la felul dou cu ceva branza sarata, musli, bucatele mici dar bune de sunca si ceapa totul stropit in prima faza cu ceai luat direct cu cana din ceanul de deasupra focului trecem la arsenalul nostru de cantece de munte. (Remarca: fiind o iesire pe un munte cunoscut, un traseu de o dificultate foarte mica ne-am permis sa caram ceapa, sunca, ceaun si alte minuni mai „retro”, mai putin tehnice, dar care au si dau un farmec aparte oricarei iesiri).

            Pe la orele 19 vorbesc cu Voicu Raia de la Salvamont (cel care ne-a ajutat cu informatii privind vremea si mai ales o lista lunga de numere de telefon legate de transport), de fapt el ma suna caci eu uitasem si ma intreaba daca am ajuns ok la stana. Il asigur ca totul e bine, urmand ca dimineata sa trecem sa schimbam doua vorbe pe la cabana Salvamontului.

            Fumul e gros si dens in stana, doar de la 60 centimetri in jos se poate respira sau in imediata apropiere a vetrei, asa ca tot poporul fie e ghemuit pe jos fie in jurul jarului. Sau afara, unde am gasit o vatra formata si hotaram sa aprindem focul. Chiar de e frig (probabil -5 grade) nu ne dam plecati la somn, pardon in sacii de dormit. Asa ca incet incet focul din stana se stinge, urmand ca povestile, amintirile, povestirile si dosarul cu cantece sa se mute afara.

            Dureaza mult sau putin? Nici nu ne dam seama cat de repede ne-am apropiat de miezul noptii; usor ne retragem fiecare spre coltul nostru mai putin Ovidiu care hotaraste sa doarma intr-un saivan, care de fapt nu il protejeaza decat de eventuale precipitatii, in rest e sub cerul liber. Isi pregatise deja culcusul si e printre ultimi care pleaca. Aveam sa aflam dimineata ca aproape a facut o spirala de’aia de-a lui Bivolaru. Dar a ramas glorios pe pozitii …

            Peste noapte unii dorm, altii dorm si tremura; stiam toti (sau aflasera dinainte toti) din alte iesiri ca in cort e mai cald decat in stana … dar cum toata lumea preferase confortul termic al unei stani, deja zarurile erau aruncate. In afara de faptul ca unii au dormit si trei pe un izopren (asta nu din cauza ca nu ar fi fost destule izoprene, ci pentru ca cadrura sufleteasca nu trebuia risipita), toata lumea a fost multumita, spatiul permitand 12 saci de dormit in „camera de zi”, plus inca trei la „separeu” unde in mod normal se scurge branza.

            Noaptea asta mi-a adus aminte de Suhard, de Hasmas sau de alte locuri in care am dormit prin stani … uneori ma gandesc ca e prea frumos ca sa fie adevarat. Si ma trezesc din visare, nu ca nu mi-ar fi placut visul, dar cei trei muschetari de la separeu s-au incolonat in sir indian spre iesire. Iar drumul si-l fac in forta, precum ursii de la poalele Raraului sau mai bine zis „care vine, vine, vine/calca totul in picioare”. Scap intreg si eu si restul (la intoarcere in saci nici nu i-am auzit respirand) insa mi-a sarit somnul.

            E cinci dimineata doar insa hotarasc sa ies afara, unde surpriza … focul a fost aprins iar! Nu avem parte de un rasarit frumos, insa ne adunam in jurul unei cani de ceai la foc. Nu toti, inca.

            Daca ieri a fost o autentica zi de toamna, se pare ca astazi va fi prima ninsoare pe iarna 2009/2010; deja s-a depus cam un centimetru si fulguieste; mai ales ca cerul e inorat si plumburiu. Nu imi vine sa cred ca la ora sapte toata lumea e in picioare; e o premiera, clar de acum trebuie sa stam numai la stana, pentru a putea pleca si noi ca tot poporul la o ora rezonabila in traseu. Mancam, mai facem un ceaun de ceai dupa care ne apucam de strans bagajele; in acelasi timp identificam si tot ce inseamna ambalaje pe care le adunam in saci menajeri. Sau aruncam (hartiile) pe foc. Aranjam in stana si lemnele care au ramas nearse (mai ales ca jumatatea lui decembrie sper sa ma prinda tot pe acolo) dupa care mai tragem un tur de orizont prin toate colturile stanii pentru anu uitace ceva. Deja era o declarata o disparitie a unei manusi celebre. Datele de identificare (model, firma, marca, culoare provocatoare rosu cu negru) nu ne-au fost de folos, caci la coborare Radu si-a recuperat propria manusa de undeva de prin gluga hanoracului unde ramasese pitita.

            In prima faza astazi mergem pana la motelul/cabana Rarau, trecand pe la Salvamont si pe langa cabana meteo (ce apartine de Facultatea de Geografie Iasi) dupa care hotaram directia de coborare. Aceasta bucata de traseu merge pe platoul Raraului, putand pune probleme de orientare pe timp de ceata, avand in vedere multitudinea de poteci, potecute si drumuri mai late sau mai inguste; ajungem la Salvamont, le multumesc celor de acolo pentru amabilitatea de care au dat dovada in a-mi oferi informatii (cu dl. Voicu aveam sa ma intalnesc la nici 3 saptamani undeva prin zona Vf. Alunu cand ma aflam in coborare de data aceea de pe Giumalau).

            Ne lalaim si intindem cat China si India la un loc; asa ca in momentul in care ultimii ajung la motel, primii sunt deja echipati pentru catarare; hotaram sa stam cam o ora pe aici, timp in care bem fie o cafea, fie analizam stiintific calitatea bobului de hamei fermentat. Lucrurile se pare ca s-au schimbat in bine si aici fata de cum erau prin ianuarie cand am trecut ultima data; s-a renovat restaurantul/sala de mese, preturile s-au mai micsorat si cel mai mult, cel care administreaza cabana pare mult mai amabil si mai serviabil, mai deschis catre oamenii care-i calca pragul. Lista de preturi la cazare, cat am vazut eu, a ramas aceeasi.

            Dupa ce se intorc si cataratorii (adica inghetatii mai mult) hotaram ca e cazul sa o cam luam din loc; in fata motelului cu Pietrele Doamnei in spate facem poza de grup si ne despartim: Adi si cu Iuliu o iau spre Chiril, taind direct serpentinele drumului ce coboara pana la Schitul Rarau, ceilalti hotarand sa coboram spre centru orasului Campulung Moldovenesc pe traseul ce trece prin Poiana Sihastriei si pe sub varful Bodea marcat punct rosu apoi triunghi albastru din Poiana lui Mandrila.

Duminica 01.11.2009 Cabana Rarau (1520 m) – Poiana Sihastriei – Poiana lui Mandrila – pe sub varful Bodea Campulung Moldovenesc (642 m), durata 3-4 ore, marcaj punct rosu, triunghi albastru si galben pana in poiana Sihastriei, mai departe triunghi galben.

Prima parte coboram pe drumul (candva) asfaltat ce duce in Campulung Moldovenesc est chiar in zona garii (unde de altfel opresc toate trenurile ce trec, la fel ca in gara din centru). Coborarea este placuta, insa trebuie atentie caci deja facem tabelul cu cei care si-au pierdut deja echilibru pe crusta de polei de pe pamant si vedem cum fulgerator cei ce au ramas in picioare se imputineaza. Pierdem rapid din altitudine si pana in poiana Sihastriei cei 6 km ii facem in cel mult o ora. De aici trebuie sa fim atenti pe partea stanga unde ar trebui sa gasim un indicator spre traseul nostru; nu a mai fost niciunul dintre noi pe aici asa ca suntem putin mai atenti; facem o regrupare in spate bisericii de aici pe un marcaj foarte vechi pentru ca apoi sa-l pierdem dupa 50 metri si sa revenim la sosea (prilej de a auzi si oarece murmure printre buze pe langa clipocitul apei printre pietre). Incerc sa socializez cu un calugar (? asa parea), insa mi se pare exagerat de suspect asa ca-i dau bice inainte.

Gasim indicatorul chiar la un podet destul de ruginit si sters fata de cum arata restul marcajului impecabil. Un urcus prin padure scurt si ajungem in Poiana lui Mandrila (890 m). Ni se deschide o panorama de vis asupra Raraului aflat in straie albe: de la dreapta la stanga avem in fata noastra Munceii Insirati, Varful Rarau, platoul cu Popii Raraului dincolo de care se pierde muntele Todirescu. In fata acestui zid ghicim Saua Ciobanilor si undeva mai in dreapta spate codrul nostru secular pe care l-am ratat din cauza unei bucle … Traseul merge in urcare lina pana pe la 1000 m mergand pe culmea Batcii Bodii. De jur imprejur peisaje minunate pe care masivul Rarau le stapaneste cu semetia sa, pajisti si bordeie (tarle, odai) sunt atat in dreapta cat si in stanga noastra.

Ne intalnim cu un motociclist care nu e decat avangarda sunetelor si a urletelor motoarelor din vale; intelegem ca tipul e si el pasionat atat de mersul pe munte cu rucsacul in spate, dar si calare pe motor, stam la o mica barfa dupa care o luam la pas iarasi. Tragem un pic mai tare pentru a avea timp si de, deja, celebra pizza de Campulung. Si aici, la fel ca la Vatra Dornei ne-am stabilit un „sediu” pentru o ora dupa ce ne intoarcem de pe munte; daca la Vatra Dornei am ales mai mult pe ghicite, aici am avut avantajul de a cunoaste locurile si localurile inca de pe vremea liceului.

Peisajul seamana mult cu cel din Depresiunea Dornelor, cu fanete si pasuni care sunt despartite de garduri pe care vara se pune fanul la uscat, inainte de a fi adunat in fanete sau in stoguri. Iar peste tot locuinte temporare de vara. Din vale razbate pana la noi miros de lemn de rasinoase ars (miros inconfundabil daca mai ca ne face sa scoatem pungile precum aurolacii sa putem duce si acasa o gura de aer proaspat) alaturi de zgomotul talangilor de la gatul vacilor. Coborarea e rapida, abrupta chiar pe mici portiuni, asa ca repede ajungem la primele case. Suntem deja in Valea Seaca, cartier al orasului Campulung. Foamea apare incet in burtile noastre, insa imi dau seama ca de ne-am opri sa mancam aici am pierde si strica traditia din centru, asa ca incerc sa trag grupul dupa mine; cred ca reusesc caci dupa inca jumatate de ora suntem la fostul restaurant Cina (acum nu stiu si nici nu ma intereseaza cum se numeste) in asteptarea unei pizza buna. Eu, caci altii se infing la alte bunatati, insa cum posibil daca enumar tot ce s-a mancat sa va fac pofta sa va duceti spre frigider ma opresc.

Ma opresc si deschid ochii: la fix, tramvaiul a ajuns la capat de linie de unde mai am inca doi kilometri pana la serviciu, e luni dimineata. Ce-i si cu oranduirea asta sociala …

Sfarsitul nu-i aici!

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s