Tura de iarna 2010 (Giumalau)

Posted: 4 iunie 2010 by Mihai Cibotaru in giumalau

Muntii Rarau—Giumalau reprezinta un crampei din Muntii Bucovinei, leganati de legenda genezei descalecatului lui Dragos Voda, patria mandra a dacilor liberi, care se integreaza in peisajul odihnitor al Obcinelor, imbinandu-se armonios cu peisajele „elvetiene” sau „tiroleze” ale Tarii Dornelor, cu farmecul vailor Bistritei si Moldovei si cu alternante de pasuri si depresiuni, prispe molcome si abrupturi stancoase.

(C. Oancea – Rarau-Giumalau, MN nr. 27, 1983)

         Cum a venit idea unei iesiri de iarna cu tot ce inseamna membri, simpatizanti&co ai asociatiei e mult de vorbit; alesul datei, a cabanei iarasi a facut sa curga multa cerneala pe tastatura. Legat de cine si cum pleaca, care cu cine merge sip e unde … nu mai zic.

           Ideea e ca eu unul aveam cel putin trei zile libere pentru primul week-end din februarie (pana la urma mi-am dat seama ca aveam cam libere cel putin primele trei luni din an) asa ca hotarasem sa plec de vineri spre Giumalau. Important pentru mine era sa mai fie macar inca o persoana cu mine, adica sa nu urc singur pe un traseu lung, in conditii de iarna si mai ales inca neumblat de mine.

          Plecam din gara Iasi asadar vineri dimineata cativa oameni, urmand ca restul (adica grosul trupei) sa vina sambata pe forestierul ce duce din Rusca pana sub cabana. In gara ne intalnim pe la cinci fara ceva pentru a lua biletele la tren. Costel, Mugur, Catalin, Tudor si cu mine. Cam astia eram din Iasi. Urma pe drum de prin Suceava sa ne intalnim cu Carmen si cu prietenul ei, precum si cu Alex care venea impreuna cu alti doi amici.

          Pentru astazi planul era cam asa: mergem cu trenul pana la Campulung Moldovenesc, de unde stiam ca avem dupa vreo douazeci de minute un autobus ce ne ducea pana la Valea Putnei, asa incat pe la ora 11 ½ sa putem intra in traseu. Auzisem ca vara la urcare s-ar face cam 5-6 ore, asa ca noua acuma, iarna cu zapada mare si fara urme batute ne gandeam ca ne-ar lua cel putin 8 ore. Calculele noastre ne spuneau ca vom fi inainte de a ajunge pe varful Giumalau cand va apune soarele iar la cabana mai mult ca sigur vom ajunge pe intuneric.

          Inainte de Campulung ne impartim in trei grupe de “asalt”: Alex cu prietenii urmau sa urce din Pojorata pe punct rosu, traseu pe care coborasem cam cu doua luni in urma si stiam cam cum e la urcat mai ales pe forestierul din padure; Carmeu cu prietenul urmau sa mearga la Vatra Dornei de unde sa coboare pana la Rusca pe valea Bistritei urcand pe traseul classic iar noi asa cum hotarasem de ceva timp sa urcam pe Valea Putnei, punct albastru.

         Treaba e ca pana acum urcasem sau coborasem (iarna sau vara) cam pe toate traseele din Rarau-Giumalau. In Giumalau cel putin pe acest traseu nu ajunsesem inca. Si dup ace am ajuns la cabana mi-a parut rau ca nu am inceput a cunoaste Giumalaul tocmai cu acest traseu. Pana acum imaginea pe care o aveam despre traseele din acest masiv era ca toate aproape seamana intre ele: drum forestier prin padure combinat cu ceva doboraturi cam pe trei sferturi din traseu, dupa care urma iesirea in marea poiana Ciungi, de unde puteai alege intre varf si trecere spre Rarau ori direct la cabana. Eventual doua-trei poienite pe traseu, locuri care te mai lasau sa vezi culoarea cerului.

            Traseul asta in schimb nu seaman deloc cu ceea ce stiam despre Giumalau. Putin drum prin padure pentru ca apoi sa urmeze prin poieni si raristi de padure; toate cu deschideri care te lasa sa te minunezi de frumusetea peisajului: mai mereu dup ace iesi in poieni ai varful Alunu in fata iar in dreapta cupola Giumalaului. Si mai in dreapta cu putina atentie vezi pasul de la Mestecanis iar dincolo de el depresiunea Dornelor.

            Vineri 05.02.2010: Iasi – Campulung Moldovenesc (tren, cam 5 ½ ore), din oras pana la Valea Putnei in zona haltei CFR auto 20” dupa care intrare pe traseul turistic: Valea Putnei (835 m) – Poiana Strungii – Poiana Sapele – varful Alunu (1 665 m) – varful Chilii (1 652 m) – varful Giumalau (1 857 m) – cabana Giumalau (1600 m). marcaj punct albastru, marcaj bun, vizibil pe toate portiunile de traseu; inainte de varful Alunul sunt cateva portiuni care te pot intoarce de unde ai venit ori iti poate rapi ore bune de mers. Timp de iarna realizat de noi: 7 ore.

           In gara pe peron facem ultimile ajustari la rucsaci, ne scoatem manusile iar rachetele le punem deasupra pe rucsaci dupa care o luam in stanga pentru vreo 100 de metri dupa care, trecand liniile de cale ferata luam urma unui drum forestier de pe partea dreapta ce intra in munte. Zapada e mare inca din fata garii (cam 30 cm) asa ca din start plecam cu parazapezile pe picioare. Vorbisem cu o zi inainte la Salvamont cu dl. Voicu si-mi spusese ca suntem cam la linita cu timpul, in ideea ca e putin probabil sa ajungem inainte de apus pe varf, avand in vedere stratul gros de zapada ce ne astepta sus. Asta a fost si unul din motivele pentru care fiecare dintre noi a incercat sa faca rost de o pereche de rachete de zapada. Din garderoba proprie ori din vecini.

          Dau drumul la gps si la drum! Ritmul e din start destul de alert, asa ca dupa cateva sute de metri ma opresc sa imi dau jos geaca. Pe langa faptul ca mergem repede e si cald afara, cred ca sunt 5-80 C. Cald si foarte senin. Doua culori predomina astazi pe munte: albul imaculat al zapezii in care doar urmele noastre isi lasa amprenta si albastrul senin al cerului de deasupra noastra. Ajung sa merg inainte de a ajunge in prima poiana, Poiana Strungii (1382 m) doar intr-o bluza Patagonia direct pe piele. Daca pana aici drumul a fost intr-o continua urcare, acum se mai domoleste. Am mers cam 4 km pana acum asa ca facem o mica pauza cat sa bem un pahar cu ceai fierbinte. Nu stam mai mult caci imediat ne ia frigul; oricat de cald ar fi, totusi sa nu uitam ca suntem in februarie. Urmatoarea poiana e Sapele. De fapt de la Poiana Strungile orizonturile ni se deschid din ce in ce mai larg, asa ca de acum inainte putem spune ca vom merge pe gol alpin, sau cel putin cu vizibilitate maxima de jur imprejurul nostru.

            Numele de Sapele se zice ca ar proven de la numeroasele transee facute de raturile porcilor mistreti in cautare de radacini, ce lasa in urma adevarate sapaturi. Intrarea in poiana se face pe o poarta si asa cum aveam sa vedem indata, sunt cateva stane pe partea dreapta. De fapt ceva mai mult decat simple stane, par chiar locuinte temporare. Nu ajungem pana la ele, caci zapada déjà ajunge pana la genunchi. Cat facem o scurta pauza cantarim situatia daca e sa fie nevoie de rachete in picioare. De aici de la 1440 m. urmeaza o urcare lunga pan ape Vf. Alunul la 1665 m pe un versant complet despadurit. Hotaram ca de o fi nevoie le-om pune din mers si o luam in sus. Costel iarasi si-a incarcat  rucsacul la capacitate maxima asa ca a ramas ceva mai in urma; Mugur cu Catalin sunt cam la 10 minute in fata noastra, asa ca doar eu si cu Tudor admiram de la o distant considerabila cele 6-7 caprioare ce pasc chiar sub varf. Aveam sa aflam ca lui Catalin doua caprioare i-a taiat cararea, mai sa-l dea jos la pamant, nu alta!

           Din poiana mai mergem cam 1 km dupa care incepe urcusul propriu-zis; nue foarte greu, dar nici usor. Iar puterile noastre scad direct proportional cu cresterea stratului de zapada. O liniste apasatoare e in jurul nostru iar scrasnetul bocancilor in zapada e singurul zgomot. Plus transpiratia noastra atunci cand facem cate o pauza. Ne oprim cam din 50 in 50 de metri; urcusul e din ce in ce mai abrupt pe ultima portiune si urmeaza bucata de care ne spusese (cred) si Voicu de la Salvamont. O portiune in care zapada e viscolita bine si nu ai cum sa o ocolesti. Mergem pe urmele celor din fata si chiar de nu se pune deloc problema unei avalanse sau macar a unei curgeri de zapada ne uitam cu “respect” la placile ce o iau usor la vale in urma noastra. E vorba insa de doar cateva momente asa ca nu dam prea mare importanta (nici nu aveam motive macar). Ma uit in urma si-l vad pe Costel cam la jumatate de ora in urma; Tudor e in spatele meu la 100 de metri iar cei din fata au ajuns la varful Alunul unde peste cinci minute si eu urmeaza sa beau o cana de ceai. Avem o priveliste de neuitat (cum de altfel vom tot avea de acum inainte pan ace vom ajunge pe varf): cel mai aproape de noi spre rasarit e muntele Zmarzii (1442 m) ce sta intre noi si Munceii Insirati ai Raraului. In spatele nostrum, spre vest, dincolo de urmele noastre ce serpuiesc prin zapada si de Costel ce se vede undeva in vale distingem clar traseul nostru spre Valea Putnei dincolo de care se afla Obcina Mestecanisului. Pe varf o baliza (?) care cred ca-i marcheaza inaltimea maxima. Suntem la jumatatea drumului; insa din fericire a ramas jumatatea cea mai usoara. Din cei 1000-1100 metri diferenta de nivel am facut aproape 800, asa ca de acum theoretic urma partea mai usoara. Cel putin vara.

         Cateva minute cat sa ne tragem sufletul si o luam din loc. Suntem in coborare usoara si conform unei cugetari celebre din haspeme’ niciodata sa nu te bucuri cand cobori atunci cand stii ca nu ai ajuns la destinatia finala … pentru ca de cele mai multe ori dupa o coborare urmeaza o urmare cel putin cu aceeasi diferenta de nivel! Mergem in coborare lina pana spre Vf. Chilia Mica (1631 m) dupa care urmeaza Vf. Chilia mare (1641 m). Directia generala de mers de acum inainte va fi sud/sud-est. Zapada e viscolita si incepem sa ne intrebam daca era nevoie sa caram in spate rachete ori mai bine ne orientam si spre alte solutii de hidratare dupa ce vom fi ajuns la cabana.

            Urmeaza un urcus usor dupa care o bucata scurta prin padure ne ne va scoate in zona varfului Chilii (1652 m) unde ar cam urma sa facem jonctiunea cu “echipa” de Pojorata. Insa inainte de bucata scurta prin padure incepem sa simtim incet incet cum intram in zapada. Apoi cum incepem sa inotam. Zapada creste considerabil si aproape ca doar rucsacii ne tin pentru cativa metri la suprafata. Amanam momentul in care ne vom pune rachetele si-i dam inainte. Catalin a prins aripi si e in fata, langa mine e Mugur iar Tudor e undeva in spate, fara sa-l vedem. Costel e mult in spatele lui Tudor.

         Urcusuri ori coborasuri line, aproape insesizabile vor fi pentru urmatorii trei kilometric. Insa nu mai e de glumit asa ca impreuna cu Mugur ne punem rachetele in picioare. Putin cracanati si cu “clack-clack-urile” dupa noi cum zice Mugur incepem sa prindem viteza. Ne intersectam la fix cu cei din Falticeni care urcasera pe forestierul din Pojorata si acum suntem 8 oameni care urca spre Giumalau. Suntem deja pe creasta Giumalaului daca pot spune asta si mereu in stanga noastra se afla Raraul. In dreapta apare poiana Ciungi dincolo de care incepem sa recunoastem varfurile Suhardului ori crestele muntilor Rodnei.

          Ajungem in dreptul Vf. Stegile (1750 m) cam pe la ora 17. Undeva in dreapta placi de zapada au luat-o la vale probabil acum cateva zile. A fost o mica avalansa acolo. Asta legat de faptul ca in Giumalau nu pot fi avalanse. Daca numele varfului Sapele se datoreaza ramaturilor porcilor mistreti, numele Stegile se pare ca a fost dat de catre ciobanii din zona. Acestia au numit astfel varful din cauza numeroaselor tufe de stevie (numita si stegie, stege) pe care oile le pasteau prin zona.

         Ne intercalam cu cei din Falticeni si mergem relative bine. Soarele e in dreapta noastra si se pregateste sa apuna. Crucea de pe Giumalau o vazusem de pe Alunul insa acum o aveam din ce in ce mai clara in fata noastra. Pe aici prin dreptul stancilor semete ce marcheaza varful Stegile zapada a fost viscolita asa ca pe jos e o pojghita subtire de zapada inghetata ori gheata. Pe aici mai mult ne incurca rachetele asa ca le dam jos; isi facusera deja datoria iar noi eram fericiti ca nu le-am carat degeaba in spate.

         Un ultim urcus constant de aici ne mai desparte de varful Giumalau; dupa inca aproape 1 ½ km pe care-i facem in mai mult de jumatate de ora ajung in sfarsit pe varf. Catalin si cei din Falticeni dupa un scurt popas sus o luasera spre cabana. Ajung impreuna cu Mugur si luam o pauza de hidratare. Vantul sulfa puternic aici sus in zona crucii. Ne retragem cativa metri mai spre vest de cruce unde suntem la adapost. Crucea a fost construita in anul 1908, distrusa in primul razboi mondial si reconstruita in anul 1947, din initiativa si prin eforturile oamenilor din comuna Pojorata. Acum trei ani daca tin bine minte a fost renovata, primind o cu totul alta fata.

        Suntem la 1857 metri si mai sus de atat in Giumalau nu avem cum sa ajungem. Apusul il prinsesem cu vreo 200 metri inainte de varf asa ca sus odata ajunsi nu mai vedem decat cateva creste din Rodnei care zici ca iau foc. Astazi am avut noroc mare cu vremea. Buletinele meteo anuntau o vreme mult mai inchisa iar pe seara cu sanse de ninsoare ori cer inchis. Din fericire iarasi s-au inselat.

         In spate se vede Tudor undeva departe iar pe Costel mai multi il ghicim mult mai in urma. Vantul bate atat de tare inchit iti taie rasuflarea. Nu mai putem ramane mult timp sus pe varf asa ca o luam la vale spre cabana. Cei din spate mai fusesera in Giumalau asa ca stiau directia in care sa coboare, deci nu erau sanse sa se rataceasca. Si apoi mai erau telefoanele mobile care au semnal in zona. Asa ca o luam la vale spre cabana. Pierdem rapid altitudine si dupa mai putin de 30 minute ajungem la usa cabanei. O frontal ma orbeste si nu-mi dau seama exact cine este. Incerc sa ma feresc de fascicol cand aud un “buna seara” asa mai gros rostit, mai haiducesc. Recunosc vocea cabanierului Bebe, il salut dupa care intru la caldura in salon (sala de mesa, camera de zi, sufragerie toate la un loc). Primim cate o cana de ceai din partea casei pe care o tin in maini inainte de a ma termina de dezbracat.

         Ne dezmortim oasele dupa care ne ducem bagajul in camera mare, de 18 locuri unde se facusera focul si era cald. Apare si penultimul din grup dupa care hotarasc sa-l sun pe Costel, ramas ultimul. Sun, sun si-mi raspunde intr-un sfarsit. Ma linistesc cand imi spune ca a ajuns in zona varfului si urmeaza coborarea spre cabana, zona si traseu pe care le cunoaste foarte bine. Ne asigura ca nu trebuie sa venim inaintea lui asa ca iau loc la masa din salon.

         Ceasul ne spune ca am facut aproape 7 ora de cand am plecat din Valea Putnei, iar kilometrii parcursi au fost cam 17 la numar. Cam multi dar frumusetea peisajului ne-a facut sa nu ne dam seama de numarul lor.

           Putin inainte de ora 20 apare si Costel asa ca suntem toti la cabana. Urmeaza program cultural-artistic plus cina cea de taina. Ne pare rau ca nu avem nici un cantaret ori chitarist printre noi care sa incerce a ne incanta auzul cu “sarba de la Pojorata” asa ca ne multumim cu cateva melodii in ton cu altitudinea si cu atmosfera de la telefoanele noastre mobile.

        Astazi a fost frumos si din fericire am avut parte si de ceva miscare; asta avand in vedere ca urmatoarea zi de sambata si duminica dimineata erau rezervate mai mult activitatilor de “socializare” intre membrii, simpatizantii si iubitorii muntelui care au printre multe lucruri (probabil) in comun si idea de “hai pe munte!” Mai ales ca asociatia implinea exact un an de la infiintare (chiar asa, a fost vre-un nas care sa ia din motul micului hpm?).

           Apar pe langa conserve si supe cateva bucati de scortisoara, un primus dedicate pentru a fierbe vinul (e primusul nostru care doar asta stie sa faca: fierbe vin la munte). Nu conteaza culoarea, podgoria ori vechimea; daca a fost tinut in damingeana ori in butoi de lemn. Important e sa fie in mediul lui la munte si atunci iese cel mai bun vin fiert cu putinta.

          Sambata 06.02.2010: Cabana Giumalau (1600 m) – Vf. Giumalau (1857 m) – cab. Giumalau, traseu marcat, usor atat vara cat si iarna, aproximativ 2 ore cu tot cu pauzele de fotografii si admirat peisajul de jur imprejur.

           Avem parte si astazi de o superb zi de iarna. E putin mai noros cerul iar vizibilitatea nu mai este atat de buna ca ieri, insa fata de multe alte zile de iarna in care am mai ajuns pe aici pot spune ca e o zi extraordinara. Ne trezim tarziu de tot, pe la ora 9. Nu aveam nici un motiv sa ne grabim iar timp … toata ziua o avem la dispozitie! Restul poporului urma sa ajunga probabil in jur de ora 14-15 asa ca aveam timp berechet la dispozitie. Dupa un mic dejun copios hotaram sa tragem o fuga pana sus pe varf. Adevarat ca si ieri trecusem pe acolo insa asfintitul il prinsesem aproape de varf iar sus la cruce ajunsesem cam pe intuneric. Ne miscam greu asa ca pe la ora 11 plecam cu totii spre varf. De sus o priveliste exceptionala, cu adevarat de vis, o panorama extraordinar de frumoasa la 3600. Raraul ca in palma cu toate locurile pe cale le cunosteam si le strabatusem iar dincolo de el muntii Stanisoarei. In dreapta lui muntii Bistritei din care in fundal se profila Ceahlaul cu Ocolasul Mare in dreapta si Panaghia&Toaca in stanga, iar mai aproape de noi dar dincolo de apele Bistritei creasta zimtata si semeata a Bogulin-Pietrosului. Pierduti in negura orizontului se aflau Calimanii. Iar mai in dreapta dincolo de Dorna se aflau muntii Suhardului si ai Rodnei, cu pasul Mestecanis si obcina cu acelasi nume. Iar in spatele nostru si la sfarsitul acestei enumerari se afla exact Valea Putnei, locul de unde plecasem cu o zi in urma.

           Cateva fotografii la cruce, apoi mai multe spre Rarau ori ceilalti masivi ce ne inconjoara. Stau putin pana ajungem toti in micul transeu care se afla chiar langa born ace marcheaza varful dupa care o luam inapoi spre cabana. In coborare observam o luna dara neagra care tine de la liziera padurii si pana la usa cabanei. Initial nu puteam sa accept ca suntem atat de multi, insa pana la urma asta era realitatea. Soferii celor doua microbuze se miscasera mai repede decat se astepta oricine asa ca restul trupei, adica grosul, ajunsesera cam cu o ora mai devreme decat ne asteptam. Din pacate nu ne asteptam sa ajunga asa devreme, macar sa fi facut paturile …

         Ajungem jos odata cu ultimii din grup si intram in cabana. Oameni cu care am fost de multe ori atat iarna cat si vara pe coclauri ori oameni ce ii vedeam pentru prima oara in viata mea. Oameni cu care am dormit in stani ori in bataia vantului sau oameni iubitori de munte dar cu care rar mi s-au intalnit potecile. Cabana devine neincapatoare, mult prea mica dar la fel de calda si primitoare.

          E mult prea devreme pentru a intra odata cu gainile in cabana asa ca apar primele manifestari ale spiritului montan intr-o ordine dezorganizata. Asa ca pe langa ski de tura, de fond ori alpin apar voinici care sunt in stare sa puna ramasag pe toata apa Bistritei cum ca se poate patina si cu un singur ski in picioare. Spiritul de constructori inegalabil se manifesta la mai multi temerati. Daca unii se rezuma doar la a-si intinde corturile, unii mai indrazneti se pregatesc sa-si dea masteratele in constructii subterane. Erau deja (cred de la Revelion) vre-o trei oameni de zapada in curtea cabanei. Carora acuma le cresc ba inca un ochi, ba li se lungeste nasul, ba cate si mai cate.

        Sunt prea multi ca sa enumar nume tuturor, cu siguranta acest jurnal s-ar mai lungi cu inca o pagina.

         Ideea e ca tot platoul e al nostru pana la caderea intunericului. Cu patru corturi intinse afara si cu cabana arhiplina, plus cativa intarziati ce aveau sa apara la cabana la lumina lunii ne apropiam de 60 de oameni. Suficienti cat acompaniati de un dirijor de exceptie sa facem sa rasune cabana. De cantece melodioase, de strigari patriotice ori traditional-moldovenesti. Se pare ca cat de cat ne-am dres vocile caci ni se cer bis-uri. Nu ne lasam rugati mult si intoarcem toate batalioanele pe care le mai are armata romana sa mai treaca odata Carpatii. Curele, pusti, ursi si lupi, doine si umbrele marilor ursi, cantece de catanie, de jale, de dor ori de dragoste … pana si cenahlul Flacara ar fi fost invidious pe programul nostrum artistic.

           La lumina lumanarilor stam pana in noapte tarziu; apare ba un ceaun de supa fierbinte, ba o cana de vin fiert ori cate si mai cate minunatii si bunatati. Astept ultimii oameni cu gandul ca se vor onora de pariurile pierdute prin targul Iasiului. Astept dar degeaba asa ca ma intorc in societate la socializare.

        Sobele duduie si in camere e deja prea cald. Facem un mic inventor sa vedem care are si care nu are unde sa doarma, astfel incat sa ne gasim cu totii cate un loc peste noapte. Uitam cat e ora sau in ce zi santem; de fapt ne e si destul de greu avand in vedere ca nu avem nici un calendar dupa care sa ne orientam in spatiu. Din fiecare colt se aude cate o poveste de munte ori mai multe asa ca nu mai intelegi nimic. Sau intelegi prea multe.

          E tarziu asa ca incet incet lumea se duce la culcare. Asa ca peste cabana se lasa linistea dupa miezul noptii. Totusi e destul de elegant acest cuvant liniste … de fapt urmeaza partea a doua a partii intai cum s-ar zice. De data asta mai putini, dar oricum reprezentativi, reusesc la fel dezorganizat si dezinteresat sa formeze un mic cor. Nu al vanatorilor, ci a muntomanilor. Cateva piese, cand in surdina, cand mai in forta acompaniaza linistea zapezii pana spre dimineata.

            Duminica 07.02.2010: cabana Gimalau – varful Giumalau tur-retur (pentru poza de grup) apoi coborarea pe traseul cabana Giumalau (1600 m) – paraul Giumalau – paraul Rusca – satul Rusca (780 m). Traseu marcat cu punct rosu, usor de parcurs in orice conditii meteo atat iarna cat si vara; aproximativ 2 ore la coborare.

           Se pare ca statul la cabana Giumalau ne prieste, caci trezitul se face la fel de tarziu. Odata cu primele crampee de lumina deschisesem si eu ochii, deja cantecele colegilor nu ma mai deranjau, prinsesem lungimea corecta de unda. Caldura insa peste noapte devenise sufocanta si am reusit sa adorm doar dupa ce am renuntat in orice fel la sacul de dormit si am folosit pe post de patura doar lenjeria de la sac.

           Caldura insa imi uscase gatul asa ca sticla cu apa mi se pare tot mai departe. Si cand reusesc sa-mi astampar si setea si sa nu-mi mai fie cald incepe lumea sa se trezeasca. Si cum eram vreo 30 de oameni acolo, a durat cel putin o ora pana ne-am trezit toti, asa prin rotatie. Prin urmare lenevesc mult de tot in pat, exagerat de mult.

           Lumea se echipeaza si se pregateste sa urce pe varf pentru panorama si fotografia de grup. Nu prea am chef dar pana la urma ma las convins repede in fata unor argumente carora nu gasisem sa le dau nici o replica. E a treia urcare pentru mine in tot atatea zile asa ca ma gandesc sa o iau putin mai direct, mai pieptis. Nu era nici o dificultate tehnica, doar ca zapada era inca intacta, neatinsa si sa treci pe acolo insemna pe unele portiuni sa te afunzi dincolo de genunchi. Dar era frumos, foarte frumos asa ca aleg directia asta. La urma urmei trebuia sa transpir si astazi putin, pentru a nu-mi iesi din mana si a nu uita ca sunt pe munte, coborarea la masini avand sa fie foarte lejera.

            Vantul sufla puternic, asa ca nu prea e timp de stat la taclale si barfe sus. Nu avem nici macar timp ori curaj sa ramanem imbracati in tricourile carate special pentru poza de grup. Alta data …

          Ne fotografiem, o data, de doua ori. Apoi urmeaza o poza stanga profil pentru ca apoi sa fie asezate doua aparate si in dreapta. Inca una de pe trepied si poate ar mai fi urmat si altele dar deja aparatele incep sa inghete iar poporul deja a luat-o la vale spre cabana. Se cauta febril conserve si iarasi conserve pentru micul dejun. Primusuri in functiune si ceaiurile incep sa curga in cani. Rucsacii se golesc de ultimele lucruri compromitatoare care sunt degustate cu dezinteres de catre o parte din participantii la aceasta activitate.

         Se apropie plecarea, doar ca inainte de asta in urma unor indemnuri muncitoresti repetate de cateva ori se gasesc destui „voluntari” care sa care sacii plini cu gunoaiele facute pana jos la masini, sa dea cu matura ori alte activitati care deja tin de mentenanta si intretinere.

           Iesim gramada ori unul cate unul din cabana; salutam pe Bebe care sta la poarta si imi spune ca si-ar dori si el un tricou personalizat de-al nostru.  Promit sa fac tot posibilul exact cand ajung in zona in care ieri incercam sa merg pe skiuri in stil lumanare. Ne intindem pe cateva sute de metri fiecare avand propriu ritm de mers. Odata plecati de la cabana pana la liziera padurii de unde si drumul forestier devine mai clar (mai ales iarna) avem de strabatul cam 300 metri, trecand prin dreapta unei stani destul de solide si care in caz de vreme rea iarna ar putea sa ne ofere adapost daca credem ca nu mai putem ajunge la cabana din cauza viscolului ori a zapezii. Sau vara bine de stiut pentru a evita vreo intalnire cu un ciobanesc ori mioritic.

          Nu mai retin exact cui ii trece ideea prin cap dar chiar inainte de a intra in padure ne chinuim sa facem un „HPM” uman. Uman cand zic ma refer scris din corpurile si cu rucsacii nostri, caci in principiu suntem cat se poate de umani.

          Drumul se desfasoara intai de-a lungul paraului Giumalau apoi pe malul paraului Rusca in serpentine largi care ne fac sa pierdem rapid din altitudine. De fapt vara o masina cu garda mai inalta de la sol poate ajunge pana la marginea superioara a padurii fara prea multe probleme. Merg repede si reusesc sa ajung la tabara unde fusesera lasate masinile dupa mai putin de doua ore. Pe drum multe locuri in care padurea era taiata; mai bine zis rasa de pe fata pamantului.

           Daca la venit ajunseseram cu trenul, la intoarcere noi cei ce ajunseseram de vineri am ales unul din microbuze, mai ales ca erau locuri libere suficiente. O scurta dezechipare de parazapezi, suprapantaloni ori cine a fost prevazator inlocuirea bocancilor imensi cu o pereche de adidasi si la drum. Era prevazuta o escala la Zugreni insa toata cabana era ocupata cu un team building asa ca ii dam inainte. Pe la Brosteni oprim pentru o mica hidratare dupa care mergem in goana cailor putere ai masinii pana la Poiana Largului.

          Cam toti ne gandeam la o ciorba fierbinte, dar atitudinea personalului putin speriat si iritat in momentul in care au intrat pe usa 50 de oameni era cat pe ce sa ne faca sa scoatem primusurile pentru un instant. Hotaram intre doua linguri de ciorba fierbinte sa ne scoatem parleala si sa cerem nota de plata separat pentru fiecare dintre noi (adevarata razbunare pentru atitudinea de la inceput a cucoanei sefe care mai sa ne dea afara pe usa din priviri; parand chiar suparata ca i-au intrat asa de multi clienti in crasma) insa revenim la sentimente mai pasnice. Mai ales ca ciorba fusese buna in principiu.

         Din nou la drum spre Iasi. Daca de regula pe drum la intoarcere dorm, acum nu am mai reusit. De vina pentru asta au fost toti iepurii si ursii, plus Alinutele din exprimarile pline de cugetari filosofice debitate de catre noi. Expresie vie a constiintei populare, a responsabilitatii colective si a tot ce are mai de pret poporul roman.

              Gandita ca si tura de socializare cu ocazia implinirii unui an de la infiintarea „Hai pe munte!” si ca asociatie aceasta tura de iarna si-a atins scopul mai mult ca sigur. Oricum sunt fericit printre altele ca am reusit sa descopar o alta fata a Giumalaului si sa imi dau seama ca eticheta de „munte cu forestiere” aplicata acestui masiv nu prea i se potriveste, sau, poti afirma asta doar daca nu ai urcat sau coborat prin traseul ce trece pe la Vf. Alunul.

           In rest carari cu soare si … mai putine vorbe, mai multa miscare!

  

Comentarii
  1. Silvia spune:

    Frumoasa tura! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s