Din Mestecanis la Izvoarele Sucevei (Obcina Mestecanisului)

Posted: 26 Iulie 2010 by Mihai Cibotaru in cort, Obcinile Bucovinei

               Trecusem de atatea ori cu trenul ori masina spre Vatra Dornei ori mai sus, insa pana acum ceva timp niciodata nu-mi pusesem problema de a ajunge in zona aceasta a Sucevei si cu rucsacul in spate. Avand vecini mult mai de seama, cu inaltimi ori nume mai cunoscute, cu povesti poate mai populare ori prezentate ca adevarate destinatii turistice, adevarate „land of choise-uri” Obcinile Bucovinei au ramas mai mereu in urma, mai mereu necunoscute si ascunse. De fapt asta cred ca e si farmecul acestor munti, adevarate dealuri molcome ori paduri nepatrunse, cu stani risipite si catune ascunse de lume si de vreme, cu masini care au „numar de Brodina” ori cu scoli in care, in aceasi clasa gasesti copii de la 7 la 10 ani (si nu din lipsa salilor de curs ci din lipsa scolarilor). Cu oameni simpli dar deschisi la suflet, gospodari si mai ales saritori.

Motelul Mestecanis

Motelul Mestecanis

               Si poate pentru farmecul zonei si pentru prospetinea si linistea locurilor e mai bine sa ramana asa aceasta zona, care dincolo de drumurile asfaltate reprezinta mici colturi de rai, faramitate si presarate in aceste obcini. Si sunt sigur ca si in Obcina Mare a Bucovinei e la fel de fermecator, spatiul si omul insa pentru a putea prinde cu adevarat ritmul si pulsul locului am hotarat sa ne intoarcem cu alta ocazie, cand vom traversa de la Putna la Gura Humorului.

          Situate în nord-estul Carpaţilor Orientali româneşti, Obcinele Bucovinei reprezintă, prin particularitatile lor geografice o subunitate distinctă a acestora. Ca si limite geografice, Valea Sucevei constituie limitarea nordică, începând de la izvoare şi până la ieşirea din munte, la Vicovu de Sus, pe o lungime de peste 65 kilometri. Limita sudică porneşte din valea Bistriţei, de la Iacobeni, continuand pe valea Mestecănişului care este afluent al Bistriţei, urmand apoi Pasul Mestecăniş (1096 m), valea Putnei (afluent al Moldovei, care separă Obcina Mestecănişului de Giumalău) şi valea Moldovei de la Pojorâta până la Păltinoasa, care separă Obcina Feredeului şi Obcina Mare de Rarău şi Munţii Stânişoarei. Limita dinspre est este de-a lungul localităţilor Vicovu de Sus – Marginea – Solca – Cacica – Păltinoasa, care limiteaza de fapt Obcinile de Podisul Sucevei. Limita vestică este dată de valea Bistriţei Aurii, între Iacobeni şi Cârlibaba, de unde ea se continuă pe valea Cârlibabei şi Pasul Cârlibabei, prin care se face legătura cu bazinul Sucevei (la localitatea Izvoarele Sucevei).

            Cu inaltimi reduse, caracteristica de baza a zonei, de cele mai multe ori traseele existente duc pasii mai ales prin padurile ce acopera in cea mai mare parte aceasta zona. Inaltimile medii sunt de 1400 metri in Obcina Mestecanisului, 1250 metri in Obcina Feredeului pentru ca in Obcina Mare (mare doar datorita suprafetei) sa se ajunga la 900 de metri.

             In fine, ideea de  a ajunge in zona a aparut in urma unor mailuri schimbate intre Iasi si Piatra Neamt; cu o saptamana inainte am fi vrut sa ajungem in Tarcau pentru cateva zile insa nu ne iesise planul, asa ca acum incercam sa ne documentam cat mai bine legat de aceasta zona. Cu referinte bibliografice aproape inexistente -doar Obcina Mare se pare ca apare in cateva materiale mai ales datorita faptului ca zona este mult mai cunoscuta datorita manastirilor (Sucevita, Moldovita, Putna) din apropiere, cat si poate faptului ca mai aproape de ea se gasesc oarecum inconjurand Obcina orasele Gura Humorului, Radauti, Solca cat si numeroase comune si sate- hotaram sa alocam acestei iesiri o saptamana intreaga. In prima faza ne gandim sa plecam de vineri de acasa, insa toata saptamana a plouat mai mereu, asa ca la un moment dat (cu ochii mereu pe vremea online) suntem cat pe ce sa renuntam la idee.

Nuante montane

             Nu vrem sa avem parte de regrete legate de ratarea unei iesiri pe motiv ca nu am plecat de acasa si am ascultat de meteorologi, asa ca duminica dimineata, sunt pregatit sa plec spre Pasul Mestecanis

            23.05.2010 Iasi – Pasul Mestecanis – varful Mestecanis (1291 metri) – pe langa Vf. Oitei (1284 metri) – pe langa varful Orata (1380 metri) – marginea catunului Delut (aprox 1050 metri). Marcaj banda rosie bun, poate prea des uneori, lungime 17 kilometri, 5 ore.

           Conform lucrarii din colectia „Muntii Nostri” publicata acum 24 de ani, mai toate traseele transversale aferente acestor obcini sunt lungi, marcate destul de bine si mecesita un efort fizic destul de sustinut pentru strabaterea lor.

           Ceasul desteptator suna pe la ora sase dandu-mi desteptarea; am mai multe variante de ajuns in vatra Dornei dar cea mai eleganta pare o cursa auto care ma lasa in Pasul Mestecanis pe la 1130, sincronizandu-ma destul de bine cu Adi care vine pe valea Bistritei, cealalta vale ce delimiteaza dinspre vest Rarau-Giumalaul de Muntii Bistritei. Gasisem cursa asta doar cu o seara inainte asa ca nu facusem inca rezervare. Nu neaparat problema locului mi-o puneam cat mai degraba a existei acestei curse. Insa am noroc, foarte mare chiar avand in vedere ca e chiar un autocar, mult mai elegant si mai aerisit decat un microbuz. Plecarea e pe la 715 din autogara Vama Veche si in ciuda distantei mari ajung repede, poate putin prea repede la destinatie.

         Vremea e foarte frumoasa, insa parca soarele stralucitor, care arde pielea ma face sa fiu putin rezervat in privinta mentinerii acestei vremi pana spre seara. Atmosfera pare incarcata si inainte de a ma opri la una din mesele prafuite de la terasa cabanei Mestecanis in asteptarea lui Adi in caut si las la suprafata pelerina de ploaie si husa pentru rucsac. Alaturi de cabana care se pare ca a ramas ca in vremurile ei bune de demult, fara modificari sau inbunatatiri se mai afla o pensiune mult mai eleganta. Stau destul de mult in zona, trebuie sa astept mai mult de o ora, asa ca ma apuc de lecturat descrierea traseului pe care urma sa intram. Din pacate descrierea traseelor este facuta pur teoretic, la fel ca si asa-zisul traseu marcat, in realitate de fapt se pare ca nu prea s-a pus pe acolo piciorul. Daca tura trecuta, prin Hasmas ne-am incapatanat sa tinem traseul matematic, cum aparea el pe harta, aici in urmatoarele zile de multe ori aveam sa ne hotaram asupra directiei de mers studiind terenul si deabia apoi sa ne uitam pe harta doar pentru a ne pozitiona pe teren.

Inceput de drum

            Plec de la terasa si urc cateva zeci de metri pe traseu. Ma intind pe iarba continuand lectura in compania unui sandwich pe care-l scot din rucsac. E aproape ora unu cand ma intalnesc cu Adi, pentru ca dupa cateva minute sa intram pe traseu.

            Plecam pe drumul forestier bine continuat ce pleaca exact dintre cabana Mestecanis si cealalta pensiune; vedem urcand si coborand de pe el masini asa ca ne inchipuim ca este bine conturat. Mergem cale de aproape trei kilometri pana in zona Varfului Mestecanis. Drumul face stanga, pe directia nord-vest (directia generala de urmat in urmatoarele doua zile) continuand pe forestier. De aici pana in zona Poienii Manaila suntem pe vechiul drum al tatarilor, drum ce lega Maramuresul cu Moldova peste pasul Prislop, prin valea superioară a Bistriţei Aurii până la Cârlibaba, apoi pe pintenul Dadului (cu Vf. Dadu) până la Poiana Mănăilă şi, în continuare, pe culmea obcinei până la Vf. Mestecăniş, de unde se îndrepta spre est, pe Obcina Arsenesei, în direcţia Pojorâta – Câmpulung Moldovenesc si mai departe spre est.

          Singurul lucru care n eiese in evidenta este marcajul foarte bun, aplicat destul de recent pe copaci; in plus apar multe ramificatii, chiar mai multe decat traseele ce apar pe harta noastra in aceasta zona si care sunt la fel bine marcate. Singura problema este poate faptul ca la intersectii s-a folosit pentru scrierea pe sagetile indicatoare din lemn (scandura) probabil un cui, scrisul find astfel destul de putin vizibil. Pe harta apare un singur traseu punct rosu ce coboara in Ciocanesti, insa pe langa acesta intalnim trasee marcate punct si banda, ba chiar si triunghi toate albastre, care duc tot in directia Ciocanesti. Ne gandim ca foarte posibil sa existe o legatura intre aceste trasee si proaspat declarata comuna turistica, rugandu-nu in acelasi timp ca cei ce au facut marcarea sa cunoasca semnificatia figurilor geometrice folosite si a culorilor aplicate. Pe aici se poate foarte bine merge si cu bicicleta, ca mai peste tot de altfel in Obcina Mestecanisului.

Uite si doboratura ... !

           Ne intersectam cu mai multe drumuri forestiere care coboara atat in stanga cat si in dreapta insa nu avem probleme de orientare care banda rosie e foarte vizibila. Lasam in urma un indicator (la fel cu scrisul aproape indescifrabil) care arata directia si timpul pana spre varful Orata dupa care incet incet drumul nostru parca intra la apa. Suntem in coborare lina si vedem cum marcajul merge inainte insa drumul a disparut. Ce e mai derutant e ca parca nici in spate nu se mai vede pe unde am venit. Semnele turistice sunt aplicate pe copacii pe care sunt si limitele parcelelor silvice, ba chiar si ‚H-ul” limita comunala asa ca avem dupa ce ne ghida chiar si cand trecem printr-o zona in care s-a taiat padurea in urma cu ceva ani, acum zona fiind invadata cu conifere ce sunt parca lipite una langa alta. Prindem o carare de-abia ghicita de-a lungul semnelor noastre. Nu mai consultam harta; stim cu aproximatie cam pe unde am parasit drumul, cunoastem directia de mers pentru ca mereu apelam la busola; acum ne intereseaza doar distanta pe care o strabatem pentru a ne putea pozitiona raportandu-ne la Varful Botosul Mare. Intram pentru cateva sute de metri intr-o zona cu doboraturi unde pierdem repede viteza de inaintare; rucsacii sunt grei fiind la inceput de tura, asa ca ne ia ceva mai mult timp sariturile peste copaci. Dureaza aproape o ora pana iesim din zona doboraturilor; marcajul continua inca o bucata pe copaci, intersecteaza un drum forestier, mai apar dou-trei semne dincolo de el dupa care se termina. Marcajele forestiere continua, insa ale noastre au disparut; drumul pe care l-am intersectat vine dinspre vest spre est, deci nu ar trebui sa-l urmam. Prospectam zona si ajungem la concluzia ca cel mai indicat ar fi sa mergem spre nord-est pe drum chiar daca nu apar marcaje. La urma urmei eram pregatiti psihic pentru a nu gasi marcaje aici si deocamdata primii aproape 10 kilometri ii facusem fluerand, cu marcaje pe fiecare copac.

Loc uitat de vremuri ...

           Harta ne spune ca am putea cobora spre Delnita, insa incet drumul face stanga mai mult, spre nord; asa ca ne dam seama cum pasii se indreapta spre Delut. La un moment dat, dupa ½ ore apare din senin marcajul banda rosie pe un alt drum forestier, la o intersectie de drumuri de fapt care urmeaza directia vest. In dreapta apare si un triunghi galben (doar cateva semne) dupa care dispare. Parasim banda rosie si mergem spre nord-est in coborare destul de accentuata.

           Auzim niste glasuri si ne gandim ca am ajuns la marginea catunului Delut. Nu gresim, insa pana la primele salase vom mai merge inca ¾ ore. Ajungem undeva deasupra satucului, mergand de-a lungul unui gard. Ne oprim intr-un loc cu vizibilitate si consultand harta vedem directia de mers precum si creasta matematica a obcinii ce este in stanga noastra. Zona insa este extraordinar de frumoasa, cerul din albastru senin s-a transformat intr-un gri plumburiu gata gata sa porneasca o ploaie asa ca hotaram de comun acord sa gasim un loc in care sa montam cortul. Campam langa paraul Botos se pare si aproape exact cand terminam de montat cortul vine ploaia. De fapt mai mult o sperietura care ne face pentru 15 minute sa bagam tot bagajul in cort.

De la est vine ploaia

           Apare din nou soarele si aburii pamantului se ridica in vazduhuri. E frumos, mai ales ca in fata noastra se profileaza destul de clar traseul nostru de maine care se pare ca va fi mai mult prin poieni cu deschidere de jur imprejur. Apare si un satean ce cara fan pentru animale care ne confirma directia de mers, plus faptul ca foarte rar apar turisti prin zona. De la el aflam ca de anul trecut din vara, de cand au mai trecut „sase domni si doamne care cautam apa de baut si care tot asa o mers mai departe spre Lucina” suntem primii care vin iarasi dinspre Mestecanis. Ne spune ca putem tine cortul intins acolo pana in septembrie (cand probabil vine frigul) dupa care fiecare isi vede de treburile lui. Suntem si obositi putin (mai mult din cauza drumului de acasa pana in Mestecanis) si infometati (putin mai mult), asa ca trecem pe chestii gastronomice. Tragem tare de produsele posibil perisabile, eu personal avand grija sa cedez cat mai greu indemnurilor lui Adi care ma ispiteste cu toata mancarea din rucsac. Sa mananc de la el inseamna sa-mi ramana mie rucsacul greu, asa ca facem troc: o felie de la mine, o felie de la tine, pe rand pentru a ne usura in mod egal bagajul. Glumim in timp ce molfaim spunand ca in primele zile nu vom putea merge caci vom avea burtile pline pentru ca apoi sa nu ne miscam din cauza ca vom fi infometati …

            Prindem greu semnal (pe orice retea) si vorbim acasa linistindu-ne sau asigurand persoanele dragi ca totul este in ordine. Se lasa apusul peste casele rasfirate, asa ca urcam cat mai sus pentru a prinde ultimile raze ale soarelui cum se ascund dupa norii aliniati pe linia orizontului. La inceput suntem reticienti cand vine vorba de vremea de a doua zi, insa odata cu noaptea vedem cum se insenineaza si apar primele stele. Peste noapte deabia adie vantul, e destul de cald afara asa ca se anunta pentru maine o zi frumoasa.

             24.05.2010 Catun Delut – dealul Obcina – Poiana Manaila – Varful Chitcaul Mare (1357metri) – Herghelia Lucina – Varful Lucina (1588 metri) – Muntele Hrobi (1507 metri) – Pasul Carlibaba (1225 metri) – sat Bobeica (1100 metri) – marginea satului Izvoarele Sucevei (950 metri). Aproximativ 36 kilometri, 12 ore de mers cu pauze incluse, marcaj inexistent.

Langa o streasina

             Ne trezim devreme, prima data chiar inainte de a rasare soarele insa dupa cateva fotografii adormim la loc. A doua desteptare are loc pe la ora sapte, cand iesim sa alergam cu picioarele desculte prin roua. Face bine la reumatism, zicem noi. Scoatem bagajul din cort dupa care incepem rotitul acestuia spre soare pentru a se usca cat mai repede. Peste noapte au fost afara cam 30 C, in cort trecand de 100 C. Bagam si primusul in functiune pentru o cana cu ceai dupa care incepem sa bagam totul in rucsaci. Ca de obicei, nici in aceasta tura nu constituie o exceptie faptul ca, cu cat consumi mai mult din papornita, cu atat ti se va parea mai greu rucsacul a doua zi, plus faptul ca lucrurile nu-ti vor mai incapea la loc indiferent cat de mult te chinui.

             Pe la ora 9 dimineata suntem gata de drum. Stim ca marcajul este undeva in stanga noastra spre vest si consideram ca odata reintrati pe culmea principala sa incercam sa-l regasim, avand in vedere ca ieri mai tot tompul ne-am ghidat dupa el, fiind foarte vizibil. Mai salutam un satean in coborare care ne explica cum sa ajungem spre Poiana Manaila, acesta recomandandu-ne sa urcam pe langa magazinul satului. Coboram pentru cinci minute dupa care pe partea stanga se profileaza un drum bine batut de caruta. O luam pe el, mai ales ca nu simtim nevoia neaparata de a trece pe la magazinul celelebru. Intersectam cred un alt parau ce se varsa in paraul Botus si intram pe un drum si mai batut, unde surpriza, reapara si marcajul nostru banda rosie. Cautam cateva zeci de metri de jur imprejur si un al doilea semn care sa ne arate de unde vine insa se pare ca a intrat in pamant. Doar pe directia noastra apare destul de des, directie care urmeaza un drum de care (tot al tatarilor se pare) ce duce spre varful Obcina si Manaila.

Liziera bucovineana

            Urcam mai bine de o ora destul de solicitant, pana ajungem iarasi la 1200 metri, deasupra catunului unde am dormit. Marcajul e bun si merge de-a lungul unui drum forestier. Urmeaza apoi o curba de nivel, de unde spre dreapta ghicim casele razlete ale catunului Obcina. Intersectam un drum si marcajul o ia din nou la stanga. Directia generala si pentru ziua de astazi este nord-vest, asa ca ni se pare oarecum dubios cand marcajul urmeaza directia sud-sud-vest. Mergem cale de vreo 200 de metri si vedem ca e in coborare serioasa drumul asa ca ne oprim; scoatem harta, o orientam pe nord si ajungem la concluzia ca de fapt coboram spre Ciocanesti. Destul de nelamuriti (pana acum marcajul fusese ok) parasim drumul respectiv, facem stanga’imprejur si o luam spre nord-est. Drumul trece printr-o zona in care padurea a fost rasa asa ca nu avem pe ce copaci sa cautam un marcaj; mergem pret de vre-un sfert de ora pana iesim intr-o poiana de unde in stanga se vede Suhardul ca in palma iar in spatele lui crampee din Rodnei. E simplu sa deosebesti cele doua masive la ora asta: in Suhard mai sunt rare limbi de zapada in schimb ce Rodnei e mai totul alb.

           Cautam in continuare marcajul, chiar si cand trecem printr-o herghelie de hutuli (imagine cu care ne vom tot intalni pana vom ajunge in Pasul Carlibaba) insa nu dam de el. Ne lamurim si ne dam seama ca suntem pe directia corecta deabia cand observam in stanga Varful Dadu, inconfundabil de altfel (la fel ca Negoiu Romanesc din Calimani) datorita exploatarii minereului de mangan existente aici. Existenta exploatarii e semnalata si in „Muntii Nostri” asa ca datorita acestui amanunt ne dam seama ca suntem pe directia cea buna. Faptul ca marcajul ducea intr-o cu totul si cu totul alta directie o punem pe seama vre-unui glumet care din exces de zel o fi obosit colorand copacii si in coborare spre Carlibaba (cred) a incercat sa scape de toate cutiile de vopsea. Marcaj haotic si inselator, la fel ca si celelalte 5-6 intersectii de unde plecau alte trasee in vale (lucru vazut in prima zi). Ideea e ca de aici inainte si pana spre capatul celeilalte obcini, a Feredeului marcaj vom mai intalni foarte rar si nu neaparat acolo unde ai nevoie de el. In principiu cam 20-30 de semne in urmatorii 65-70 kilometri pana la Sadova.

          Si cum tatarii au fost multi si au cotropit des partea asta de tara, si drumul pe care au venit ei e bine conturat asa ca nu avem probleme de orientare: mergem pe directia buna mereu si pe drumul cel mai vizibil, drumul principal. Ajungem in apropierea unui schit (Ioan cel Nou) dupa care trecem pe langa o stana de vaci. Salutam cei 4-5 ciobani si intrebam daca urmam directia corecta. Am trecut pana aici mai aproape sau mai departe pe langa o multime de salase ori stani, asa ca iarna cu skiuri se poate merge doar cu sacul de dormit, fara cort. Mergem corect spre Poiana Manaila, unde ajungem cam dupa jumatate de ora. E aproape ora 13, asa ca luam o mica pauza pentru masa si odihna. Si aici sunt doua stani, in aceasta imensa poiana care ofera o larga perspectiva asupra Bucovinei. Privirea zboara catre siluetele impunătoare ale Rarăului şi Giumalăului de la sud-est,  Obcina Feredeului apare catre est cu culmile domoale, varful golas si impunator al Lucinei catre nord, Munţii Rodnei si Suhardului catre vest. Imensa poiana a aparut se pare si ca urmare a indepartarii padurii pentru a mari suprafetele de pasunat, lucru caracteristic acestei zone, avand in vedere faptul ca inaltimile sunt totusi mici, plus numeroasele sate, catune ori salase izolate. Chiar si aici peisajul este completat de numeroase stani, sălaşelor, răzleţite pe întreg cuprinsul obcinii.

         Stam mai mult de jumatate de ora si luam rucsacii in spate deabia cand pe drum trece o caruta, moment in care salutam oamenii si intrebam care e directia spre Lucina. E destul de greu cu orientarea, avand in vedere hatisul de drumuri forestiere, plus faptul ca in fata noastra toate culmile par la fel de inalte si in intregime acoperite de padure. Sunt toate la fel si chiar cu busola in mana e greu de stabilit directia de mers. Prindem un drum care trece exact printr-o alta herghelie dupa care incet incet coboram. Daca ieri intre Pasul Mestecanis si Delut nu am intalnit surse de apa, la fel ca si astazi de altfel, de aici inainte pana la capatul Obcinei Mestecanisului aceasta nu mai constituie o problema. Izvoarele traverseaza drumul nostru cam la fiecare jumatate de kilometru. Dupa vreo patru kilometri de drum (ne mai prinde si o ploaie scurta de vara, o rafala mai exact doar cat sa ne racoreasca) de depaseste o sareta. Iarasi culegem informatii cu privire la drumul ce duce spre Lucina. Apar ceva confuzii legate de satul si varful Lucina dar pana la urma stim ca sunt cam pe aceeasi directie fata de noi asa ca mergem in continuare catre nord. Inca aproape doi kilometri si parasim drumul bine conturat care isi schimba directia catre nord-est coborand spre localitatea Benia, noi urmand un alt drum care de la distanta se vede cum urca serpuind catre Varful Chitcaul Mare (1357 metri), lasand in stanga Batca Tatarcii (1549 metri). Acest ultim varf mi se pare ca seamana foarte mult cu Ousorul din Suhard, atat formei pe care o are precum si prin modul in care isi individualizeaza altitudinea, delimitandu-se clar de celelalte varfuri din jur.

            In continuare poieni peste poieni, stani de vaci mai ales si cai care pasc in toate directiile.

            Din poiana pana aici am mers pe culmea Obcioarei trecand si prin padurea Manailei dupa care drumul a strabatut intinse poieni. Urmeaza iarasi o portiune de doi kilometri prin padure (moment in care vedem si salbaticiunile fioaroase ale Obcinilor, adica vreo trei veverite sarind dintr-un copac in altul) dupa care iesim pe culmea Chitcaului. Iar in vale … cladirile de la herghelia Lucina. Harta nu prea batea cu realitatea, lasand herghelia undeva in dreapta traseul continuandu-se teoretic pe langa Chitcaul Toncii (1431 metri) dupa care pe culme spre Varful Lucina. Dar suntem deja lamuriti de harta, e doar informativa, cu un marcaj si traseu marcat inexistent asa ca incepem coborarea spre cladirile hergheliei. De la distanta vedem vreo trei angajati probabil, dar cand ajungem dispar cu totii asa ca nu avem pe cine sa intrebam despre diorectia de urmat.

             Singurul lucru pe care putem sa-l facem e sa scoatem harta si sa vedem directia de urmat, asta in timp ce citim povestea infiintarii acestei herghelii ce e afisata pe un perete. Asa ca urmeaza o mica istorie:

           Din punct de vedere geografic herghelia Lucina se afla situata pe valea Lucavei, o mini depresiune aflata in muntii Obcina Mestecanisului, strabatuta de paraul Lucava, un afluent al raului Moldova. Altitudinea medie la care se afla este in jur de 1300 metri.Din punct de vedere teritorial-administrativ apartine de comunele Moldova Sulita, Carlibaba si Izvoarele Sucevei din judetul Suceava. Distanta dintre sediul hergheliei si celelalte localitati este de 7 kilometri catre Moldova Sulita si 20 de kilometri de Izvoarele Sucevei si Breaza. Pana la Campulung Moldovenesc sunt 45 de kilometri, herghelia aflandu-se la nord-vest de acest oras.

          Altitudinea la care este situata herghelia este cuprinsa intre 1200 metri si 1590 metri, cat are varful Lucina.

          Herghelia are 154 de ani de la infiintare, din anul 1856. De la infiintare pana in 1914 herghelia a apartinut imperiului Austro-Ungar, impreuna cu herghelia Radauti.

          Inainte de infiintarea hergheliei de cai hutuli, incepand cu anul 1788 Lucina a fost intrebuintata ca pasune alpina pentru tineretul de diferite varste si rase de la herghelia Radauti, fiind sectie de crestere a tineretului cabalin a acestei herghelii. In 1807 au fost construite adaposturi pentru tineret, insa acestea au fost distruse in totalitate de incendii in 1813.

           In anul 1856 s-a infiintat herghelia de cai hutuli de la Lucina sub comanda cavalerului colonel Martin von Hermman, infanterist, aceasta rasa fiind apreciata de armata austriaca, in special de companiile de mitraliori datorita abilitatilor exceptionale de a se strecura pe potecile de munte, pe marginea prapastiilor, dar si datorita faptului ca putea duce o incarcatura impresionanta pe samar, nefiind pretentioasa la conditiile de hranire, prezentand o rezistenta si un grad de adaptabilitate exceptional. Aceasta rasa reprezinta adaptarea perfecta a cabalinelor din regiunea muntoasa a Carpatilor, zona ce cuprinte teritorii din Polonia, Slovacia, Ucraina si Romania.

           Cresterea s-a realizat pe linii de sange (linii de tata, linii genealogice).

            La infiintare efectivul hergheliei era format dintr-un armasar si zece iepe, exemplare provenite de la crescatorii din zona. In anul 1875 din motive necunoscute herghelia este desfiintata, insa datorita cererilor armatei este reinfiintata doi ani mai tarziu, in 1877 apartinand armatei.

           Evolutia rasei hutul a inregistrat progrese deosebite la Lucina pana in anul 1914, in august, cand din cauza razboiului herghelia a fost evacuata din Bucovina in Austria. Tot in acest moment se pierd si registrele genealogice ale hergheliei.

           La 29 iulie 1919 s-au adus la Radauti 150 de capete de armasari si iepe de reproductie cumparate de la Viena de catre o delegatie a Romaniei. La 10 martie din cauza celui de-al doilea razboi mondial efectivul de 60 de iepe mame, cinci armasari eppinieri precum si o parte din tineretul hergheliei Lucina a fost evacuat la Sambata de Jos, la poalele Muntilor Fagaras. In timpul luptelor care s-au dat in zona hergheliei au ars toate adaposturile pentru animale si toate locuintele. Din aceasta cauza, dupa razboi cabalinele nu au fost aduse imediat la Lucina.

           Pana in 1990 herghelia a fost sub administrarea CRCCCR (Centrul Republican de Crestere si Calificare a Cabalinelor de Rasa) dupa care a trecut din punct de vedere administrativ la RA Cai de Rasa SA, care in anul 2000 a devenit SN Cai de Rasa SA ramanand aici pana in toamna anului 2002. Moment in care herghelia trece sub administratia Directiei Silvice Suceava.

         In scopul prezervarii rasei, in anul 1994 s-a infiintat Federatia Internationala a Hutulului (H.I.F.).

             Si daca oamenii au intrat in pamant parca, noua nu ne ramane dacat sa urcam dealul ce apare in fata noastra, banuind ca dincolo de el se afla goliciunea Varfului Lucina. E aproape 1630.

            Drumul nostru serpuieste pana dincolo de deal dupa care in fata noastra apa Lucina. Mergem in continuare in urcare lina, pe un drum ce serpuieste alaturi de meandrele unui parau limpede. Ne abtinem de la a bea apa din el avand in vedere faptul ca in zona pasc cai, foarte multi cai. Plus ca paraul trece pa langa numeroase grajduri tot ale hergheliei mai sus mentionate. Dupa aproape o ora depasim si ultimul grajd, aflat la baza pantei care ne urca pana pe varf. Suntem aproape pe la 1100 metri, asa ca pana sus avem de urcat aproape 400 metri. Diferenta de nivel cat si peisajul inconjurator si mai ales profilul Lucinei ne fac sa comparam acest varf de 1588 metri (cel mai inalt din Obcinile Bucovinei), cu un alt varf pe care ajunsesem in urma cu vreo trei saptamani, varful Highes (1502 metri) din Hasmas. Ai spune ca sunt gemeni, atat de bine seamana intre ele; doar ca unul are la baza o herghelie renumita.

            Vazusem panta accentuata si cum eram de ceva vreme in miscare facem la poalele varfului o pauza mai lunga in care mancam ceva si scot ultimele doua mere pe care le mai aveam in rucsac. Stam pe malul unui parau ce-si duce apele la vale unduindu-se de-a lungul numeroaselor meandre, precum un fluviu celebru. Incercam zadarnic sa il identificam insa din pacate harta are destul de multe lacune in ceea ce inseamna denumirile precum si fidelitatea cu care sunt trecute formele de relief. Despre marcaje nu pot spune nimic, mai mult ca sigur ca in momentul in care „Muntii Nostri” a fost tiparita in 1986 acestea erau in stadiu de proiect si pregatite probabil de a fi efectuate in urmatorul cincinal. E totusi buna si acesta lipsa a marcajelor, e bine chiar si faptul ca aproape dupa vreo 5 kilometri de la plecarea din Mestecanis am dat de doboraturi; in felul asta multi temerari gugulisti isi vor pierde elanul de a murdari zona si isi vor indrepta psihicul dornic de aventuri si adrenalina spre mai comercialul Rarau (care din pacate se pare ca va deveni –sau era mai demult- atractia comerciala a zonei, un alt Ceahlaul al Orientalilor ori un Bucegi al Meridionalilor).

            E trecut de ora 16 cand incepem urcarea. Sunt numeroase izvoare in zona asa ca tot de aici se poate face aprovizionarea cu apa. Important e sa luam apa cat mai de sus, pentru ca –v-ati prins, nu?- aproape peste tot sunt cai la pascut. Pana aici se poate ajunge si cu masina, cat mai aproape de grajdurile hergheliei plecand din satul Moldova-Sulita cale de aproape 7 kilometri.

            Sarim de mai multe ori cursuri de apa care apar din toate directiile dupa care prindem o poteca ce deabia se mijeste prin iarba ce musteste de apa. In fata avem „abruptul” Lucinei, destul de impresionant. Pe partea dreapta apar ceva stancarii iar prin stanga urcusul pare ceva mai domol urmand liziera padurii ce se ghiceste dincolo de orizont. In prima faza incepem urcusul pe directia matematic cea mai scurta, adica direct inainte. Transpiratia curge siroaie de pe noi asa ca incepem urcusul in serpentine scurte. In spatele nostru cladirile si grajdurile se fac tot mai mici. Creionasem un traseu de cand eram jos si era momentul sa mergem mai mult dreapta spre ceva stancarie ce o vazusem. Ne angajam pe o poteca exact in momentul in care se aud doua-trei tunete. Ridicam ochii si deasupra noastra vedem cum orizonturile se inchid din ce in ce mai mult.

            Speram ca ploaia (daca va veni) sa nu tina prea mult, plouase suficient cu o saptamana in urma, aproape in fiecare zi asa ca speram la vreme frumoasa. Facem stanga imprejur renuntand pe moment la planul de a ajunge pe Lucina, indreptandu-ne spre padure inainte ca perdeaua de ploaie (ce deja o vedeam venind dinspre Giumalau) sa ne ajunga si sa ne transforme in muraturi. Bate si vantul destul de tare, asa ca sperantele ca totul sa fie o alarma falsa cresc. Sub doi copaci ne oprim, bem o gura de apa si pana sa reusesc sa-mi scot pelerina de ploaie se insenineaza. Murmur ceva printre buze, fericit totusi ca nu e nevoie sa mergem mai departe prin ploaie. Adi se dezechipeaza, eu imi strang pelerina si mi-o bag intr-un buzunar interior de la hanorac (in caz ca …) dupa care incepem iar numaratoarea. Adica mergem pe calea cea mai scurta si evident cea mai abrupta numarand. Cel putin asta e tactica aplicata de mine: numar pana la cincizeci, pe la patruzeci –daca ma mai tin picioarele- uit unde am ramas si o iau iarasi de la zece astfel incat sa ajung cat mai repede sus.

              Pe la jumatatea distantei ne intalnim si cu unul din cei doi paznici ai cailor ce sunt insirati pe toata culmea din fata noastra; Adi e in spatele meu cu aproape 100 de metri asa ca fac o mica pauza cat sa stau la vorbe cu el. Imi confirma faptul ca proprietarul cailor e Romsilva, si ca mai avem cam zece minute pana sus. Aflu ca cealalta parte, cea dinspre nord-vest e impadurita, asa ca (de data asta si harta arata acelasi lucru) pentru a ajunge la Izvoarele Sucevei ar trebui sa coboram o mica portiune tot pe unde am urcat pentru a prinde un drum ce se pierde in padure. Acesta ar urma sa ne scoata undeva langa o vacarie, dupa care trecand dincolo de Muntele Hrob (1507 metri) sa coboram in pasul Carlibaba (1225 metri) iar de acolo prin Bobeica la ajungem la marginea lumii; adica atat de aproape de granita cu Ucraina, incat de am fi fost Hercule, am fi putut arunca cu o piatra pana la Cernauti.

            Multumesc pentru informatii, apare si Adi asa ca e momentul sa predau stafeta la conversatii. Interesant faptul ca toti oamenii pana aici incheie conversatiile cu „Doamne ajuta”, in timp ce eu tot am incercat variante care sa fie cat mai aproape de realitate: „sanatate”, „spor la munca”, „toate cele bune” etc.

            Mi se pare ca mai e o aruncatura de bat, insa mai mergem cam un sfert de ora. Ajungem sus unde varful e marcat de o cruce iar un transeu din primul razboi probabil merge pe creasta de la vest la est, platoul fiind delimitat la fel de clar si de catre un gard. De la ultimul grajd pana pe varf am facut mai putin de 1 ½ ore.

            A meritat urcusul pana aici, sus pe varf; peisajul e impresionant de jur imprejurul nostru. La urma urmei suntem pe cel mai inalt varf al Obcinilor Bucovinei, care cu toate ca are 1588 metri ofera o ampla perspectiva asupra intregii zone: in stanga noastra spre nord-est intreaga culme a Obcinei Feredeului iar de la sud-est spre vest se perinda goliciunea Raraului, varful tesit al Giumalaului, iar in continuare muntii Suhardului dincolo de Carlibaba cu varful cel mai inalt cu urme de zapada inca pe el. In continuare, pierduti in zare sunt Muntii Rodnei, inca albi in aceste zile de sfarsit de mai 2010. Iar jos, in valea de unde am urcat caii pe jumatate salbatici care se bucura de libertate si de natura. De liniste si de aer curat. De viata.

           Noi insa coboram de-a lungul lizierei padurii pentru ca nu cumva sa pierdem drumul ce ne va duce in pasul Carlibaba si apoi dincolo de Bobeica. Il gasim si dupa doar cateva minute ne intalnim si cu ciobanul de care nu se spusese. Ne explica directia de mers (un pic cam grabit, telefonul ii suna intr-una) dupa care multumim frumos.

            Foarte repede iesim din padure si ocolim vacaria dar si cainii care se invart in jurul nostru. Iarasi informatii, iarasi sfaturi de la un alt cioban dupa care mergem pe curba de nivel, de-a lungul unui drum spre Muntele Hrobi. Inca jumatate de ora pana cand drumul parca intra in pamant; noi insa stim ca trebuie sa o luam spre vest, in stanga asa ca traversam saua de dinaintea Muntelui Hrobi (1507 metri) pe sub care mergem si apar primele case din Bobeica. In spatele nostru Varful Lucina de pe care tocmai am coborat, iar spre est alte case, probabil apartinand de Sulita Moldova. Din acest unghi varful e cu totul si cu totul altfel: impadurit pana la varf si cu prea putine variante de a fi urcat cum se intampla pe partea sudica.

           De aici mai avem cam doi kilometri pana in pasul Carlibaba, kilometri pe care ii facem mai mult sarit garduri, deschizand si inchizand porti, caci in zona nu exista notiunea de drum public se pare. Drumul exista, doar ca trece exact prin curtile si gradinile oamenilor. La inceput eram mai sfiosi pana ce ni s-a explicat intr-o zi ca e normal sa treci prin fata casei altuia prin ograda. Asa ca am luat-o de buna. Ajungem la o intersectie unde salutam un nene. „Nu va suparati, mai este mult pana in Bobeica?” intrebam; „Aici e Bobeica!” vine raspunsul dupa care multumim si plecam. O luam in stanga si-i dam bice cu speranta ca poate vom prinde o masina pana spre Izvoarele Sucevei. Am avut ghinion insa.

            Ar mai fi vreo 10 kilometri pana la Izvoare insa efortul de astazi a fost destul de mare asa ca e destul de putin probabil sa ajungem pana la capat. Mi-as fi dorit asta in speranta de a gasi o farmacie. Una dintre masele, de fapt ce a mai ramas din ea se pare ca e purtatoare de o infectie. Durerea e uneori insuportabila si cu toate ca am atat eu cat si Adi suficiente calmante, ma gandesc totusi sa nu apara complicatii si la faptul ca ar fi util un antibiotic. Pana atunci ma uit cu speranta „in caz ca …” la ceva ketonal forte, variante finale in caz ca-mi iau campii si urlu de durere. Pana atunci tot algocalminul saracul e sfant.

           Dam buna ziua in stanga si dreapta pana ce ajungem la un magazin mixt. Luam o paine, ceva udatura plus ca mai stam la barfe cu un nene care rupe cam greu romaneste. E o limba mai deosebita, un fel de ruso-ucraineana, atat de diferita incat omul ne spuen ca nu s-ar intelege bine nici cu rusii nici cu ucrainienii. E o limba locala asa cum a doua zi aveam sa aflu ca exista chiar si numere locale la masini in zona.

            Strabatem kilometru dupa kilometru si chiar inainte de a iesi din sat trebuie sa ne punem iarasi pelerinele. A inceput ploaia. Din pacate nu e torentiala, nu e o ploaie fulger de vara si cum si cerul e inchis deja planurile negre cum ca va fi sa stam o zi la gura cortului apar in mintea noastra. Mergem de-a lungul unui parau, ce insoteste drumul pe partea dreapta. Abia ajuns acasa am aflat ca se numeste Izvor; nici harta dar nici cei doi oameni intrebati a doua zi nu au reusit sa-mi raspunda.

            Din fericire ploaia se opreste, iar noi cautam din priviri un loc de pus cortul pe albia paraului. Reusim sa gasim un loc destul de ferit, nu atat de ferit incat sa facem un foc alaturi, dar intr-o poienita frumoasa. Singura problema e ca suntem doar la 20-30 de metri de drum si nu stim exact cat de folosit e acest drum. Insa vom afla in curand …

           E putin trecut de ora 2030; gps-ul s-a oprit in seara asta la 51 de kilometri parcursi in cele doua zile si aproape 2500 metri diferenta de nivel cumulata atat la urcare cat si la coborare. In principiu maine ar mai fi maxim 4 kilometri pana in centrul localitatii Izvoarele Sucevei, unde se termina si Obcina Mestecanisului. Adica un total de 55 kilometri din Pasul Mestecanis pana la Izvoarele Sucevei, la o aruncatura de bat de granita.

           Suntem destul de obositi asa ca prima grija in momentul in care se opreste ploaia (cerul senin alungand si temerile noastre legate de vremea rea) e sa intindem cat mai repede cortul. Dupa care impartim frateste chestiile administrativ-organizatorice: eu pregatesc primusul si termin de ancorat cortul in timp ce Adi pleaca sa aduca apa de undeva mai de sus unde vazusem un paraias ce venea de sus. Paraul propriu-zis are apa destul de tulbure de la ploaie si mai ales o salba de peturi si pachete de tigari netimbrate de-a lungul albiei.

             Poate si din acest motiv la un moment trece pe drum masina politiei de frontiera, ne depaseste dupa care opreste; se intoarce si coboara din ea un subofiter. E la mintea cocosului ca vor sa ne intrebe ceva pe noi (altii nu vad in jur) asa ca ma apropii de masina loc. Saluta, salut, se legitimeaza si incep cateva intrebari despre ce cautam prin zona. Mai ales ca era ziua de luni si nu prea incepusera perioada de concedii. Mi se cere sa ma legitimez si-mi dau seama ca nu am buletinul; ma intorc cu legitimatia de la club pe care am trecut si cenepeu’ pe langa fotografie si emergency number, asa ca sper sa fie suficienta. Apare si Adi cu bidonul in mana de apa, el fiind in regula cu actele. Intr-adevar la prima vedere suntem relativ suspecti; in timpul saptamanii sa intinzi cortul intr-o poienita la marginea drumului ce se afla in linie dreapta la mai putin de 1,5 kilometri cu granita Uniunii Europene. Si oamenii trebuei sa-si faca treaba, la urma urmei asta scrie in fisa postului lor. Pleaca dupa cateva fraze amical schimbate urandu-ne calatorie placuta in continuare. Noi le uram serviciu usor.

          Ne intoarcem la ale noastre si dupa o mica baie in parau ne apucam de mancat. Teminam ziua cu o cana de ceai fierbinte in cort, uitandu-ne la termometrul ce arata aproape 100 C afara. Peste noapte in cort vor fi cam 140 C. (sfarsit Obcina Mestecanisului, urmeaza cea a Feredeului)

Anunțuri
Comentarii
  1. http://iliepeter.blogspot.ro spune:

    bravo fratilor

  2. Dumitra spune:

    Doresc sa vizitez biserica catolica din Cacica (icoana facatoare de minuni) , prilej cu care sa vizitez si inprejurimile. Din mat rezulta o mica bisericuta si in muntele de sare,nu prea am citit tot dar cred ca in interiorul ac treb sa fie si icoana pe care o caut sau la biserica din sat. Inaintea plecarii treb sa citesc
    atent.Bine ca exista oameni ca dv ! Felicitari !

  3. Cocerhan Constantin spune:

    La aceste vremuri initiativa voastra este laudabila. Pe mine personal m-ar interesa traseele turistice marcate din zona Izvoarele Sucevei si Obcina Mare. Daca aveti informatii va rog sa ma ajutati. Cu multumiri, Costin

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s