Din Ceahlau pana in Hasmas (partea a doua)

Posted: 25 august 2010 by Mihai Cibotaru in cort, hasmas, vara

               Sambata 01.05.2010 Ne trezim ceva mai devreme dar tot pe la ora 9 plecam. La fel si noaptea asta a fost senin iar cerul a fost plin de stele. O luna ce a luminat sfidand criza si pretul kilowatului, de-am crezut ca ne-a luat foc cortul. Am dormit cu mp3-ul pe urechi, asa ca personal nu m-a avantajat faptul ca am dus mancarea la 150 metri de corturi. Ba chiar am vazut dezavantajul ca a trebuit sa fac drumul dus-intors pana acolo. Glumesc.

               Piciorul Heghesului – Varful Highes (Poiana Mare – 1502 metri) – La Poarta – Pasul Balaj (1078 metri) – Piciorul Balaj (1291 metri) – Poiana Paltinis – Varful Paltinis (1351 metri) – Capu Jidanului (1415 metri) – Poarta Laposului (1421 metri) – Faragau (1432 metri) – Saua Vithovos (1410 metri). Marcaj banda albastra destul de sters, pe unele portiuni inexistent; traseu usor, cu mici diferente de nivel in general, aproximativ 18 kilometri.

               Nu stim cum va fi si ziua de astazi (sper numai sa nu se repete cea de ieri) si cu toate ca studiem harta amanuntit nu vedem prea curand izvoare de care sa ne impiedicam pe poteca. Traseul pare mai mult pe curba ne nivel, ceea ce inseamna ca vom avea spor la mers. Privind pe harta se pare ca ieri am batut pasul pe loc iar distanta pe care am vrea sa o parcurgem asta e aproape dubla. Ar trebui sa ajungem undeva langa Saua Vithovas unde speram sa ii gasesc sau sa ne gaseasca trupa din Iasi ce venisera intr-o plimbare in zona, in dorinta lor patriotica de a sarbatori 1 Mai international muncitoresc prin miscare, sport si voie buna.

             Primul hop si in principiu cam ultimul pe ziua de astazi ar fi fost cei cam 400 metri diferenta de nivel ce ne desparteau de Varful Highes sau Poiana Mare (1502 metri). Complet despadurit pe versantul estic, cu o culme prelungita, de peste 1 km ce coboara lin pana spre pasul Blaj (in unele harti apare Balaj -1078 metri)

          O luam direct spre varf de-a lungul unui gard care se pierde in orizontul albastru. In fata noastra apare o stana, prima stana pe care o intalnim in a treia zi de cand suntem pe munte.Cateva secunde si suntem inconjurati de vreo 15 dulai. Fiorosi la inceput, mai sa ne infulece, apoi mai calmi pe masura ce incep sa ne miroase. Ne oprim cam 1 minut, timp in care latra pana ce nu mai pot si devin curiosi. Ne miros apoi ne inconjoara pe trei laturi, lasandu-ne sa mergem inainte, unde era si ciobanul. Il salutam, schimbam doua vorbe si-i dam inainte. Trecem si de al doilea cioban si cainii incep sa ne lase singuri. Unuia singur se pare ca ii place de noi si in ciuda insistentelor noastre nu se lasa plecat. Va merge cu noi toata ziua, cale de vreo 15 kilometri. Urcam pieptis catre varf, pe terenul plin cu smocuri de iarba, smocuri care ne ajuta sa ne tinem echilibru si sa inaintam cat de cat rezonabil. Sunt primul si aleg varianta „cea mai usoara”, adica matematic inainte. Aud cum se propune sa se schimbe deschizatorul de drum in spate si mai fac serpentine asa, de ochii lumii, stanga dreapta 3-4 metri. Oricum cine a avut de baut apa bause deja. Smulgem inaltului metru dupa metru asa ca pe la ora 11 suntem sus pe varf. Priveliste de zile mari catre Tulghes, Cheile Bicazului, Ceahlau, Piatra Vithovas si Varful Licas. In fata vedem clar directia urmata de traseul nostru, Piatra Vithavos ce se afla dincolo de Varful Paltinis si Cpul Jidanului, creste ce ascund privirii noastre varfurile Lapos si Ciurgau.

           Facem o pauza de stafide si apa mai lunga, moment in care imi revine si mie sarcina de a alimenta cu apa cainele ce se luase dupa noi. Eu cu apa, Laura cu strachina.

            Fotografii cu cerul, fotografii cu cainele, fotografii cu cainele in trei labe salutand infinitul … moralul e la el acasa, mai ales dupa ziua infernala (partial) de ieri. O luam spre est/sud-est in coborare usoara pentru ca apoi panta sa se accentueze. Pana in pasul Balaj/Blaj facem cam o ora, timp in care trecem pe langa doua izvoare firave si cateva salase si fanete. Loc numai bun de stat in caz de vreme rea.

            Traversam drumul ce duce in dreapta spre Tulghes iar in stanga ajunge pana la Bicaz si ne angajam in urcare spre varful Paltinis. Dupa primele zeci de metri facem o noua pauza de hidratare si uns cu crema de protectie solara. Si astazi e o zi caniculara, cu temperaturi ce se apropie de 300C.

           Avem iarasi aproape 200 metri diferenta de nivel de urcat; pan ape Piciorul Balaj (1291 metri) e destul de bine caci e racoare drumul mergand prin padure iar umbra si racoarea copacilor ne fac urcusul mai placut. Urmeaza apoi Varful Artarului (1284 metri) si Piciorul Bambilor (1291 metri) pe care ii depasim intr-o coborare lina pe curba de nivel. Din pasul Balaj drumul este bine conturat si putin probabil sa fie pierdut. Pierdem din altitudine cam 70 metri si ne apropiem de Varful Paltinis (1351 metri).

            Ajungem la o intersectie unde facem un scurt popas. La fel harta arata ca traseul marcat trece chiar pe varf, insa de data asta povestea nu se mai repeta ca la Chicera; aici nici nu este marcaj si padurea e un fost santier dupa exploatarea ce se pare ca a avut loc cu putini ani in urma. Trackul ocoleste prin est varful, harta spune sa o luam spre sud exact peste varf. Ne incapatanam sa mergem dupa harta; nu reusim … intram in doboraturi si iarasi cautam directii pret de aproape jumatate de ora; asa ca facem stanga imprejur. O iau inainte cu gps-ul si ocolim tot varful prin stanga sa. Mergem cam 300 metri pana in preajma unui salas parasit; din dreapta lui pleaca un drum proaspat de exploatare forestiera. Merge pe curba de nivel usor in urcare. E plin de crengi inca verzi, semn ca de curand pe acolo s-au terminat de taiat copacii. Daca nu va fi curatat peste cativa ani va fi impracticabil drumul.

           Mai arunc cate un ochi asa, de control la aparat; mergem bine. Am trecut de Paltinis si ne apropiem de Capul Jidanului. Suntem de la 1350 de metri aproape si mergem pe curba de nivel. Am iesit din zona drumului „colmatat” cu resturi de la exploatare si acum drumul e curat. Si bun. Chiar si pentru masini (de teren). Si aici e rasa padurea pana la ultima frunza, insa s-a fact curat in urma.

            Piatra Vitos e in fata noastra, poti aproape sa o atingi daca e sa arunci o piatra; insa e imposibil sa ajungi direct la ea, trebuie sa o ocolim prin stanga, indreptandu-ne spre Poarta Laposului. De acolo harta spune ca marcajul e refacut si in conditii bune (adica nu invizibil ca pana acum). Din pasul Balaj pana aici am mai vazut cateva semne, rare ce-i drept, mai mult pentru moral. Tot din pas am tras tare asa ca fiind si ora aproape 14 e timpul sa facem o mica pauza. O mica pauza mai lunga.

           

In spate celebrul (pentru noi) Vf. Chicera

              Cainele doarme si el la umbra; e obosit. A mai gasit cateva firicele de apa pe unde s-a mai lins pe bot. Si cateva petice de zapada care i-au mai astamparat setea. Pana aici nu prea am gasit apa, asa ca sticlele noastre inca nu s-au reincarcat de la plecare de dimineata. De la piciorul Highesului. Ne descaltam de ghete si stam 10 minute. Ce bine este … umbra, racoare. Sunt fericit ca nu am nici o batatura dupa trei zile de mers. Imi fusese frica de asa ceva, mai ales ca nu prea „rodasem” suficient bocancii prin oras dupa ce-i cumparasem.

           Calatorului ii sade bine cu drumul asa ca plecam. Mergem in continuare pe curba de nivel prin padurea batrana si deasa; se vede ca aici nu au ajuns inca drujbele. Suntem undeva pe o curba de nivel sub Culmea Jidanului si pe aici e o placere sa mergem. Racoare, liniste, aer curat …

             Urmatoarea jumatate de ora traseul are mici urcusuri si coborasuri, per total fara a castiga semnificativ in altitudine. Mergem repede, chiar foarte repede si direct proportional cu viteza noastra e consumul de apa; sticlele se golesc una dupa alta insa am fost cat se poate de prevazatori, de pe Piciorul Heghesului am plecat cu peste patru litri de apa asa ca atunci cand ne uitam pe harta cautam mai degraba sa vedem cat mai avem pana la locul de campare decat sa studiem si sa identificam firisoarele albastre continue ce apar.

            Iesim din padure si gps-ul imi spune ca am auns la Capul Jidanului (1415 metri). Undeva in valea din stanga „mirosim” un izvor inca de pe la 200 de metri distanta. Lasam rucsacii si coboram intre cei 7-8 brazi ce strajuiesc firul de apa ce prinde contur. E unul din izvoarele ce alimenteaza paraul Jidanului, cel care va merge paralel cu drumul 127A (cel ce trece prim pasul Balaj) pana la Tosorog. Facem si aici o pauza scurta, cat sa mancam ceva dulce si sa ne clatim cu apa rece. Schimbam apa din bidoane care deja parea a fi clocita, purtata fiind in spate de cateva ceasuri bune.

              Conform hartii ar trebui sa mergem predominant spre sud pana la Poarta Laposului (Lapos-kapu) 1421 metri deci undeva pe curba de nivel, dupa care sa tinem dreapta spre vest pana in Saua Vithovos. Daca planurile s-ar potrivi atat teoretic cat si practic ar mai fi maxim doua ore de mers; este deabia 15 si magandesc ca de nu ne vom intalni cu restul din Iasi, am mai avea inca vreo 3 ore in care am putea sa ajungem pana in zona Varfului Licos. Imediat ce trecem de Saua Jidanului drumul se bifurca, ambele variante fiind acoperide de crengi si doboraturi pentru aproximativ 30-50 de metri; alegem varianta din dreapta si vedem cum dupa cativa pasi devine un drum forestier numai bun de mers pe el.

            De mentionat ca din Pasul Balaj pana in zona Varfului Paltinis marcajul a fost doar cat sa-ti aduca aminte ca esti pe un traseu turistic, iar dupa Capul Jidanului ceva mai des, insa la fel de vechi, probabil de cel putin 15 ani.

          Continuam pe forestier pentru inca vreo 3 kilometri pana in momentul in care iesim pe curba de nivel din padure; conform hartii suntem in zona Portii Laposului. Mai mergem 10 minute cand din stanga apare un drum forestier pe care urca exact restul haspezmeilor comozi, fiind ultimile grupulete (dez)organizate, care vor sa termine traseul musai in opt ore, asa cum era programat.

         

Vf Highes

           Fluier (chiar cand am vrut sa fluier, am fluierat!) si mi se raspunde; lumea e vesela si relaxata; noi suntem veseli, relaxati, fericiti dar si putin obositi. Schimb impresii cu prieteni vechi sau salut oameni pe care-i vad pentru prima data in viata. Ne incadram in grup si mergem in aceeasi directie; ceva mai tarziu ma uit pe gps si vad ca ne cam indepartam de trackurile mele (apropos, pe portiunea asta am vreo trei, asa ca directia corecta o calculez ca medie aritmetica) dar suntem prea multi pentru a ne rataci, sau a simti fiorii unei nopti petrecute in pustietatea padurii. Mai tarziu aflu ca trupa a facut cateva bucle pana sa ajunga aici; ma bucur ca nu am aflat asta cand ma uitam pe gps, am fi luat-o in propria directie.

            Important e insa ca dupa inca o ora de mers depasim o stana (goala inca), lasand-o pe paretastanga (cel mai probabil stana de langa Varful Faragau -1432 metri) si ajungem la locul de campare. Unii deja au ajuns, altii sunt la 15 minute in urma … suntem multi, aproape 30 de oameni. Si dupa trei zile in care am fost doar trei pe munte mi se pare prea mult popor adunat; mie caruia ii plac socializarile si de 50 de persoane. Ce face mediul ambiant din om!

           Adunarea e destul de pestrita, inclusiv caini (evident si al nostru roscat care ne-a insotit de la stana de pe Piciorul Heghesului), biciclete ori stati radio; importanta e insa omogenitatea.

         Azi am ajuns cu odometrul la 48,34 kilometri facuti in trei zile, ne simtim bine, fara a acuza stari de oboseala. E aproape distanta crestei Rodnei, doar ca din punctul meu de vedere (care am ajuns si in Rodna) o distanta facuta in conditii mult mai dificile, cu orientarea dupa busola si harta, cu gps-ul in mana ori sarind si ocolind doboraturi. Diferenta de nivel cumulata nu o stiu pentru astazi, insa a fost o zi usoara, in afara de urcusul mai solicitant pe Highes, restul celor aproape 18 kilometri strabatuti au fost mai mult pe curba de nivel.

           Intindem corturile printre primii, nu ne mai luam masuri de precautie pentru a atarma mancarea in vre-un copac si bagam primusul in functiune. Pumen o oala de ceai pe un primus si pentru o supa pe celalalt. Dragos din Bacau pleaca la apa cu Catalin si ne lipim si noi cu bidoanele noastre goale de ei. Oboseala isi spune cuvantul totusi. Izvorul e undeva langa stana, la vreo 100 de metri dreapta spre liziera padurii cum privesti spre stana de deasupra/din spatele ei.

           In timp ce marea majoritate a poporului se pregateste pentru o plimbare de seara spre varful Pietrei Vithovos (1609 metri) ne intindem pe izoprene savurand o cana cu ceai fierbinte. Apoi simturile noastre se indreapta spre o cana de vin rosu, parte a recuzitei de zile mari cu care baietii au urcat din Cheile Bicazului pana aici.

            Pana la apusul soarelui lenevim, adunam lemne si pregatim vatra pentru foc impreuna cu amfiteatrul ce imprejmuieste ringul, ori facem cu fata (aproape toti) cu brio la oarece atentate „teoriste” ce sunt lansate asupra taberei de baza cu munitie improvizata din butelii sub preziune butan-propan, adevarate coctailuri Molotov montane ale mileniului trei.

            Serata incepe pe la ora 19 dupa intoarcerea vrajnicilor tineri de pe varf; incet incet lumea se aduna in jurul focului la barfe, cantece ori bolturi. Se socializeaza, se vorbeste si tot asa mai departe. Departe in noapte pana aproape spre ora 2 dimineata. Cei mai norocosi fie au vazut iarasi o luna de vis ori au dormit ceva timp mai mult. Fiecare cu prioritatile lui.

              Ajung in cort tarziu, ma arunc in sacul de dormit si adorm aproape instantaneu. Pana dimineata neintors. Fac si economie la bateriile mp-3-ului, nu de alta dar mai am nevoie de ele inca pentru vreo doua zile, cel putin.

Base camp

            Duminica 02.05.2010 Ne trezim relativ devreme pentru noi, adica in jurul orei 7; ieri am fost lenesi si nu am reusit sa ajungem pe Piatra Vitos, asa ca astazi trebuie neaparat sa ajungem si noi sus, nu se stie cand si cum vom mai ajunge prin aceste locuri. Prima si prima data mancam rapid ceva, ne refacem stocurile cu apa si apoi strangem corturile; a fost atat de cald asta noapte incat corturile sunt aproape perfect de uscate, lucru ce inseamna ca nu vom mai fugi cu ele in intampinarea soarelui pentru a nu cara si roua florilor in spate in rucsac. Inainte de ora 8 suntem gata si daca ieri hotarasem sa plecam cu tot cu rucsaci pana la intersectia cu marcajul punct albastru ce urca pe varf, acum ne hotaram sa lasam rucsacii in base camp, urmand ca la coborare sa ne intoarcem 150-200 de metri. Mai ales ca mai erau in continuare corturi la care nici macar nu se desfacusera fermoarele.

        Saua Vithovos – Varful Vithovos traseu marcat bine punct albastru; dus intors aproximativ 1 ½ ore inclusiv pauzele de sus de pe varf. Poteca bine conturata, fara a exista riscul de a fi pierduta (de fapt nici nu prea ai unde sa faci stanga sau dreapta, zona fiind destul de abrupta, poteca strecurandu-se printre stanci.

              Daca varful Highes e acoperit in totalitate de pasune alpina iar Licasul cu ai sau 1675 de metri ce domina aceasta parte a Hasmasului e impadurit pana in varf, Piatra Vitos e total diferita; partea dinspre nord este mai impadurita pe cand zona sudica este mai golasa, mai vizibile pe acest segment fiind tancurile de stanca. Cu o orientare a crestei pe directia est-vest, surprinde prin peisajele ce ne sunt oferite precum si prin urcusul spectaculos. De asemenea acest traseu marcat punct albastru face nota discordanta cu restul traseului facut pana aici (doar pe Chicera am mai intalnit ceva asemanator); daca marea majoritate a traseului pana aici si de aici inainte dupa cum aveam sa descoperim e pe culmi domoale, pe drumuri forestiere ce se intind pe plaiuri line ori prin paduri batrane, prin doboraturi sau colmatate de zmeuris, aici simti ca urci cu adevarat, simti cum mana ta atinge stanca si chiar uneori cum iti cauti prizele pentru picioare.

             Ajunsi sus avem o priveliste de jur imprejurul nostru; spre nord vedem traseul care ne-a adus pana aici in ultimile trei zile iar in sud ghicim dincolo de Licas pasul Pangarati unde vom ajunge in cursul zilei iar spre stanga, inspre est cealalta jumatate a Hasmasului (am impartit Hasmasul in doua functie de cum e pozitionat in raport cu soseaua Gheorghieni – Lacu Rosu – Bicaz) unde speram sa gasim undeva, pierdut, un loc de campare.

             Nu suntem singurii care au urcat astazi aici, unii urca pentru a doua oara si in aceasta dimineata vrajiti de frumusetile oferite ochiului iar unii mai lenesi care aseara au ramas pe langa corturi nu vor sa piarda acest spectacol al naturii. Stam cam 15 minute sus dupa care coboram spre rucsacii nostri ce ne asteapta nerabdatori.

               Saua Vithavos (1410 metri) – Varful Fighes (1477 metri) – Saua Fighesului (1395 metri) – La Cimitir (1402 metri) – Poiana La Vincli (1445 metri) – pe sub Varful Licas – Saua Licas (1425 metri) – Saua Nierghes (1375 metri) – Pasul Pangarati (1255 metri) – Varful Pangarati (1363 metri) – Saua Lodui (1335 metri) – Poiana Mediasul de Sus – Varful Ciofronca (1607 metri) – Poiana Ciofronca – Vf Tunzaria (1474 metri) – Poiana Alba (1500 metri)– drum forestier spre satul Trei Fantani (980 metri).

                Salutam lumea si ne pregatim de drum in jurul orei 10. Cu cateva minute inainte il vad pe Bogdan apropiindu-se de noi si, ofranda pentru noptile racoroase si serile cu luna plina ce urma sa le petrecem in Hasmas, vad ca ne ofera o sticla de vin rosu, rosu-roze fix. Oricum o minunatie, de vin si de gest. Il accept fara rezerve si pornim la drum. Ieri in directia spre care mergem noi trecuse o masina de teren. Si chiar daca drumul se bifurca, existand scurtaturi catre Cheile Bicazului ori Lacul Rosu, noi tragem speranta ca masina a mers exact pe traseul nostru, tragand astfel speranta ca vom scapa de doboraturi. Marcajul pana sub Licas este la fel de rar, insa de acolo pana in saua Pangarati e bun, recent refacut; din Saua Nierghes marcajul nostru este dublat de banda rosie (si acesta destul de vizibil) care merge in dreapta spre Muntii Giurgeului pana spre pasul Borsecului iar din Pasul Pangarati vom urma pana in Poiana Alba banda rosie, marcaj suficient de bine aplicat cat sa te calauzeasca in directia dorita fara a iesi in evidenta si fara a-ti zgaria retina. Din poiana am prins drumul de caruta nemarcat care pleaca din partea de nord-est si care lasa in stanga la distanta destul de mare Hasmasul Negru, ce coboara destul de abrupt spre Trei Fantani.

            Pana spre Licos drumul este in urcari si coborari usoare, cu diferente foarte mici de nivel pe distante lungi. Avem mereu in spate profilul impunator si inconfundabil al Pietrei Vitos, iar in fata noastra drumul curge cand pe plaiuri scaldate in lumina soarelui, cand prin paduri batrane. Apar si zonele exploatare de catre silvicultori, rase pana la pamant. Mergem repede, peisajul e oarecum monoton, sau mai degraba zis lipsit de evenimente notabile din ciclul celor cu care ne invatasem pana acum: harta, gps, maceta. Dupa Saua Fighesului trecem printr-o portiune numita „La Cimitir” Aici a existat un cimitir militar din timpul primului razboi mondial, care a fost mutat în valea paraului Verescheul, in Cimitirul Eroilor.

            Deabia sub Licas facem o pauza ceva mai lunga, chiar la intersectia drumului nostru cu marcajul punct albastru ce duce spre Cichi Biuc, dupa ce mai devreme cu vre-un kilometru ne intersectaseram cu punct rosu, marcaj ce de asemenea cobora undeva in zona Cheilor Bicazului. Si astazi avem apa luata in spate inca de la locul de campare. Daca pana aici nu am gasit izvoare, intre Licos si pasul Pangarati sunt cel putin cinci izvoare cu debit permanent de unde ne putem incarca sticlele sau reinnoi proviziile de apa.

            Traseul continua la fel de lin, pe curba de nivel si aproape paralel pe ultima portiune pana in Saua Nierghes cu drumul ce vine dinspre Hagota. Aici, cu varful Chiscovos in stanga facem o pauza mai lunga. Mai avem cam 1 kilometru pana in pas. Apar primele semne ale civilizatiei: doua masini de teren, dupa care un atv ce trece zgomotos pe langa noi. Din fericire posesorul da semne de buna crestere si in momentul in care ne depaseste incetineste l aminim pentru a nu ne prafui si chiar ne saluta din cap.

             Vedem soseaua si auzim zumzetul masinilor ce urca sau coboara din pas. Vedem cateva masini oprite intr-o parcare si chiar o rulota. Popas sau motel procesam repede informatia; la mine procesarea merge putin mai departe si ajung la concluzia logica cum ca ar trebui sa existe si bere rece. Va dati seama dupa aproape patru zile de mers pe munte cum merge o bere rece pe un gat insetat si prafuit? Parfum, nu alta! Prindem toti trei aripi (bine, mai ales eu cu Adi) si ajungem cat ai clipi la rulota. Jihad! Berea lipseste cu desavarsire, exista doar colaci traditionali secuiesti si miere de albine. Plus propolis si faguri. Resemnat si suparat imi pun in aplicare planul de distrugere a activitatii economice a micilor intreprinzatori, refuzand cu desavarsire sa fac sa prospere astfel de activitati distructive spiritului si simturilor umane! Ma tolanesc pe iarba in timp ce Adi, mai patruns de sentimente umane (cu toate ca si lui ii sfaraiau buzele dupa o bere) cumpara un cozonac.

              Am ajuns pe la 1345 aici si ne permitem o pauza mai lunga de vreo 20 de minute pentru a lasa si talpile noastre sa respire. Dupa linistea din ultimile zile ni se pare ca am nimerit in Turnul Babel: masini, masinute si masinoaie, tractoare si motociclete, lanturi si fumuri, pitipoance si mafioti. Toti iesiti la plimbare, la aer curat si in mijlocul naturii. O necajum pe Laura spunandu-i de noul plan care include coborarea spre Lacul Rosu pentru o bere si apoi pe jos prin Cheile Bicazului pana spre Pestera Munticelu-Ghiocelu, unde ajunsesem pentru prima data in toamna anului trecut. Propunem chiar ca divertisment o caserola de mici si un somn langa o terasa de pe malul lacului. Glumim evident, caci pe la 1410 suntem cu ruscacii in spate chiar la inceputul traseului. Caut din priviri in parcare o lada de gunoi unde sa-mi arunc conservele goale ce le car de patru zile in spate dar nu gasesc nimic. Asta-i treaba, cum au stat atata timp in spate pline mai traiesc eu cu ele pana maine, chiar daca saculetul de plastic in care stau e lipit pe exteriorul rucsacului si nu tocmai asa de estetic. Chiar am primit „observatii” pe tema asta, eu fiind cel care insistasem constant pe estetica rucsacului si pe necesitatea ca intr-un rucsac continutul sa fie predominant in interiorul, nu in exteriorul lui.

             Tablita indicatoare ne informeaza ca intram pe traseul marcat banda rosie, care pleaca de aici, de la 1255 metri si continua din Poiana Alba spre Piatra Singuratica si apoi mai departe spre muntii Tarcaului, pana in saua cu acelasi nume, la 1297 metri. Mai aflam ca parte din acest traseu se suprapune cu „Drumul Molidului”, o initiativa eco-turistica a celor din zona in incercarea de a promova turismul si miscare, legand sportul de traditie, trecut si istorie.

          De la stalpul indicator din pasul Pangarati ne orientam catre sud (dreapta cum privim spre Lacu Rosu), trecem pe langa parcarea cu miere de albine si, urcam in panta domoala, strabatem golul alpin de pe versantul apusean al muntelui. Dupa circa 20 minute santem in preajma unei stane situata in saua Lodui. Din dreptul ei zarile se deschid tot mai larg peste puzderia de varfuri si creste ce incing orizontul.

            Dincolo de stana trecem pe sub linia de mare tensiune, dupa care orizontul se inchide treptat, drumul conducandu-ne pe coastele impadurite ale unui varf. Intalnim o remorca parcata pe dreapta, in genul celor folosite pe post de baraci de catre muncitori. Singurului locatar ii dam binete, si il intrebam mai mult de amorul conversatiei daca drumul e cel bun. Ne confirma, spunandu-ne in acelasi timp si ca in ultimile zile au trecu tmai multe carute in sus spre Poiana Alba, semn ca incet incet turmele vor urca la munte. De pe drumul care urca versantul vestic al crestei avem o priveliste foarte frumoasa la o buna parte a Bazinului Gheorghenilor. Urmeza o portiune scurta, lina, apoi incepem urcarea spre  Varful Medias.

           Cand iesim la gol, suntem in Poiana Mediesul de Sus (cca 1 450 m) unde intalnim un stalp cu sageti indicatoare al marcajului cruce rosie, ce se ramifica spre Izvorul Muresului peste Arama Neagra. Continuand traseul din Poiana Mediesul de Sus ne orientam catre stanga (est) si, urmand atent conturul drumului inierbat, intram din nou in padure. Placutele indicatoare intalnite in Hasmas au ceva aparte; imi place ca pe ele sunt marcate diverse activitati sau forme de miscare. Astfel pe traseele urmate poti sti din timp daca poti merge cu bicicleta, calare pe cal, iarna cu sania ori skiurile si tot felul de amanunte pe care in alte zone nu le-am mai intalnit.

          Mersul este placut, afara s-a mai racorit putin, chiar au cazut cativa stropi; prea putini insa caci nici macar nu ne-au speriat in incercarea lor de a anunta ploaia.

          Dupa 800 metri ajungem in Poiana Varful Calului unde sub varf schimbam directia de mers spre sud. De la stana incingem pe versantul vestic cele doua culminatii ale varfului amintit, dupa care drumul nostru traverseaza prin padure versantul nordic al varfului Ciofronca (1 607 m) ridicat in dreapta. Daca in partea dreapta mijim prin perdeaua de brazi semetia Varfului Ciofronca in stanga apare de ceva timp Suhardul Mare si cel Mic (varfurile) de deasupra Lacului Rosu iar in departare culmea Ceahlaului.

            Dupa un urcus lung de 1,5 km ajungem la izvorul din Poiana Ciofronca (1520 metri). Aici merita sa facem un ocol pe un traseu nemarcat pe Varful Ciofronca, de unde avem o vedere de ansamblu asupra traseului si asupra muntilor din jur. Citisem acest lucru pe harta insa acum suntem destul de obositi pentru inca un urcus, asa ca trecem aceasta ascensiune pe lista lucrurilor „to do” Dupa ce parasim poiana Ciofronca parcurgand 200 metri trecem pe langa o stana, apoi coboram în poiana mlastinoasa de la Tunzerie. Din Poiana Ciofronca, pe o distanta de circa 700 metri, urcam si coboram prin raristi pana in Tunzeria Voslavnilor, poiana punctata de albul lapiezurilor. Din cuprinsul poienii schimbam directia de mers catre stanga si suntem iar in coborare. Pana aici din Pangarati am trecut pe langa 2-3 izvoare serioase si pe langa tot atatea stane, bune iarna pentru a te ascunde de gerul taios sau locuri in care in vara trebuie sa fii mai atent la cainii care te vor inconjura. Strabatem astfel o pasune si apoi coasta defrisata a muntelui, care sfarseste în Poiana Tunzeria Ciocanu cu stana ei aflata catre stanga, la marginea padurii. Prin aceste locuri creasta muntelui prezinta o curmatura, pe sub care se deschid obarsiile Oltului, supravegheate de varful Haghimasul Mare. Incepand din Tunzeria Ciocanu poienile se tin lant; ele sunt despartite de mici perdele de padure sau imprejmuiri. Intalnim aici izvoare langa izvoare, urme de ursache relativ proaspete (combinate cu cateva de lup) si zone mlastinoase, din cuprinsul carora se infiripa paraie firave, indreptate unele spre Olt (dreapta) si altele spre Paraul Oii (stanga). Zona mlastinoasa ia sfarsit in Poiana Alba, strajuita în aval de peretele cu roca caramizie, pravalit din culmea secundara a Haghimasului Negru. Inainte de a ajunge in Poiana Alba mai avem un mic urcus de aproximativ 50-70 metri diferenta de nivel. Inconjuram pe stanga gardurile ce delimiteaza proprietatile si salasele aici (parasite momentan) si ne indreptam spre partea de nord est a poienii.

              Luam o gura de vin simbolica pentru ca am reusit sa ajungem aici dupa care trecem pe langa doua salase zdravene care ne fac cu ochiul sa ramanem peste noapte. Acuma imi dau seama ca poate ar fi fost mai frumos sa fi ramas acolo sus, insa ideea e ca nu stiam cat timp si mai ales cati kilometri vom avea de mers a doua zi asa incat sa ajungem la o sosea inainte de ora 14, cand trecea cam ultimul sau printre ultimile microbuze din ce stiam noi spre Bicaz. Calculele noastre bazate pe informatiile ce le culesesem spuneau ceva de vreo 25-30 de kilometri; pana la urma s-au dovenit ca am mai avut de mers in jur de 15 kilometri pana la Lacu Rosu.

             Este aproape ora 18 si facem si aici o pauza de 10 minute; am mers mult, foaaarte mult si astazi dar inca mai avem undeva in jur de 5 kilometri pana in satul Trei Fantani.

            Identificam drumul pe care-l reperasem ca directie de pe cealalta coasta a poienii si o luam la vale. Coborarea e aiurea si urata; aiurea ca drumul e plin de piatra si mai mult topaim de pe una pe alta; urat ca, vorba Laurei „tocmai plecam de pe munte”. O iau iarasi inainte si simt cum imi coborarea asta parca imi musca din degetele de la picioare. Mergem repede si dupa ¾ ore deja panta se mai domoleste, semn ca aproape am ajuns la marginea satului. Trebuie sa cautam o poiana cat mai putin vizibila din sat si care ideal sa aiba si un parau pentru a mai arunca transpiratia de pe noi si a omora toti mormolocii ce se afla in amonte pe cursul respectiv.

            Ajungem pe la 1016 metri altitudine cand pe stanga gasim cam exact ce ne trebuie, avand mai putin posibilitatea de a face focul. Suntem cam la 200-300 de metri de primele gospodarii, suficient de aproape pentru a auzi cum stapanii isi mana animalele in grajduri, cum isi cheama cainii si isi numara vacile.

            E ora 19 si ne pregatim de campare; astazi am mers aproape 30 de kilometri pe drumuri de munte, facand de fapt aproape o traversare de la vest, dinspre Hagota spre est la Trei Fantani, trecand prin pasul Pangarati.

            Mancam spaghete carbonara si bem cate o cana de vin rece; avem toata valea pe care se afla insirate casele la picioarele noastre iar in spatele nostru, la vreo 40 de metri e intunecinea si misterul padurii. Asteptam luna si la fel ca in fiecare seara apare maiestuoasa. Si e singura seara in care avem concert … daca celelalte seri au fost linistite, acum, inseara asta se pare ca in poaiana in care am campat si-au dat intalnire toate bufnitele din Parcul National Cheile Bicazului – Hasmas! Bufnite si inca un milion de zgomote, tipede si triluri sparg intunecinea si racoarea noptii. E oarecum sinistru asa ca nu mai invocam numele de urs si-i dam nume de cod, Danut. Ducem mancarea la cateva zeci de metri intr-un brad, o ridicam la 2-3 metri cu ajutorul cordelinei si ne pregatim de somn. Uneori bu-hu-huu-rile sunt intrerupte de latratul cainilor ori alte zgomote ciudate.

           Undeva dincolo de miezul noptii, spre ora doua cred mi se pare ca aud urlete de lupi la distanta destul de mare. Nu spun nimic si ma intorc pe partea cealalta; la urma urmei suntem trei cu o maceta si trei bete de ski. Asa ca putin probabil sa fie haita mai mare de 19 lupi ca sa ne speriem macar. Noapte buna.

          Luni 03.05.2010 Astazi ideal ar fi sa ajungem in Lacu Rosu pana la pranz si daca e cumva sa nu reusim vom cobora Cheile Bicazului pe jos si o vom lua stanga ori catre Ghiocelu-Munticelu ori catre cheile Sugaului. Asta e o alta extensie, un alt bonus al acestei iesiri, insa e bonusul doar in cazul in care pierd masina de Iasi; maine trebuie sa-mi scot parleana si sa ma ocup de ceva probleme administrative ce nu sufera amanare, de fapt mi-e imposibil sa le aman.

              Ne trezim iarasi relativ devreme si constatam bucurosi ca de data asta corturile sunt chiar perfect uscate (bine, si altitudinea la care am dormit a fost mult mai mica, doar 1000 si cativa metri). Mancam repede si plecam in jur de ora 8 spre centru satului, sau oricum spre drumul ce curge alaturi de paraul Bicajel si pe care urma sa-l parcurgem pana la sosea.

           Satul trei Fantani (990 metri) – La Bechet – Cheile Duruitoarei – Saua Verescheu – Lacu Rosu. Fara marcaj, drum pietruit, practicabil pentru orice tip de masini (pentru unele totusi putina atentie), de la locul de campare pana in statia de autobuz aproximativ 15 kilometri, aproximativ patru ore.

            Strangem repede cum spuneam rucsacii si o luam la drum. Dupa relativa lipsa de apa din primele doua zile si dupa cei multi litri carati in spate ieri si alaltaieri, astazi harta spune ca mergem de-a lungul Bicajelului. Asa ca e imposibil sa nu gasim ceva izvoare transformate in paraiase care sa se scurga in el. Plus ca stiam ca pe mare parte din drum se gasesc fanete ori chiar locuinte asa ca trebuia sa gasim apa, nu eram in Sahara. Concluzia e ca am in spate doar un litru de apa si simt ca zbor, atat de usor mi s-a facut dintr-o data rucsacul. Si a mai disparut si toata mancarea aproape.

            Mergem pentru ¼ ore dupa care trebuie sa trecem printr-o gospodarie, drumeagul pe care il tinusem pana atunci disparand dintr-odata. Dam buna ziua proprietarei, care, amabila, ne arata directia de mers spunandu-ne ca mai avem cam 13 kilometri pana la Lacu Rosu. Directia noastra de mers ne scoate din sat inainte de a trece pe langa magazinul comunal si crasma totodata, asa ca gandul nostru ramas la bere inca din pasul Pangarati va fi potolit deabia peste vreo trei ore.

           Mergem pe drum drept si prindem repede distanta fata de satul ce se pierde in urma noastra. Un sat uitat de lume si parca si de oameni, un sat pierdut in care timpul chiar se misca in reluare. Oricum, un sat frumos; si niste peisaje incremenite parca.

           Ajungem in zona numita „Cheile Duruitoarei”, o prima portiune a cheilor Bicajelului. Spectaculoasi si impresionanti acesti pereti de piatra ce se ridica falnici spre cer. Complexate probabil de maretia Cheilor Bicazului zona este totusi extraordinara poate si datorita faptului ca este liniste, esti doar tu (adica noi trei de data asta) cu natura. Si e atat de frumos.

            Si cu toate ca suntem vrajiti si pierduti in fata maiestriei cu care apa si-a sapat drum in prin muntele de piatra este imposibil si pentru mine dar si pentru cei din spatele meu sa nu simtim ca miroase a benzina. Nu a tecut nici o masina, asa ca singura varianta si singurul vinovat poate fi primusul meu. Dau jos rucsacul si prevat o tragedie: cum fusese loc suficient nu-mi mai presasem ca la carte tot bagajul, asa ca nu stiu cum s-a facut dar, intr-un mod miraculos invingand fortele destinului primusul meu se deschisese. Si mai miraculos (doar sa se fi format presiune de la miscarea rucsacului si implicit agitarea benzinei ramasa in rezervor) aveam vre-o 50 de grame de benzina in punga in care invelisem primusul. Plus putuoare (putoare, nu miros, nu iz, nu orice altceva; deci putoare) de benzina in toate hainele. Bun, problema mare nu era, caci ne indreptam spre casa de acum, dar ma gandeam sa nu intre soferul la banuieli ca sunt de la Al Qaida si am neconventionale in spate. Si sa raman prin zona facandu-ma haiduc. Plus ca ma gandeam ca ma faceam daca mi se intampla asa ceva in mijloc de munte (din fericire a fost prima data, sper si ultima). Decretam un 1 Mai al primusurilor (mai murise unul, nu de-al nostru cu doua zile in urma), invocam solomonarii cu o gura de apa rece si-i dam batai inainte.

           Trecem de chei si dupa inca vreo 2 kilometri apar la inceput mai arat apoi din ce in ce mai dese gospodarii si pe stanga si pe dreapta. In fata avem peretele de la Raza Soarelui iar in dreapta apar Cheile Bicajelului, unde se poate ajunge urmand din saua Verescheu traseul banda galbena pe drumul Surducului.

           Apar pensiuni, apar jeepuri plus remorci ce ne prafuiesc ce nu ne-am prafuit in ultimile cinci zile. Praf mult si un miros infect care ne ramane in gat de bitum e primirea ce o asteptam odata ajunsi la sosea. Plus un biciclist vitezoman ce era sa o ia pe sus pe Laura.

             Ajungem in statiune la un magazin universal. Hotaram sa bem o bere pe malul lacului, dar pana la urma savuram una bucata cutie aici, la o masa. E rece, e buna, dar parca in visele si imaginatia noastra era mai buna. Treaba asta e exact ca atunci cand iontrebi un cal daca mai mananca ovaz. Noi suntem cu o bere, Laura cu o inghetata. Barfim si socializam despre cum au fost cele 4 ½ zile, aproape cinci pe munte si prin munti dupa care o luam spre statie. Trebuie sa ajung neaparat aici sa pot cumpara un kiurtos-colac, pretul simbolic al capatarii invoirii asa de lungi de acasa.

            Frumos lacul, chiar frumos. La fel de frumos si locul, mai ales ca e destul de liniste, fiind putini turisti si automat totul pare mult mai civilizat si mai curat prin zona. Insa unele lucruri sunt aberante aici, cum ar fi taxa pentru a intra la WC, de exact 2 lei. Cascam ochii la cateva panouri cu informatii legate de traseele din zona si mai ales din jurul lacului dupa care ne indreptam spre sosea.

            In jurul Lacului Rosu si mai ales a originii formarii lui exista mai multe legende. Localnicii au pastrat do­ua povesti din stramosi (adica de pe la anul 1837) despre formarea Lacului Rosu.

           Una dintre ele spune ca in apropierea lacului traia Estera, o fata foarte frumoasa. Ea s-a dus la targ la Gheorgheni, unde a intalnit un fla­cau voinic. Cei doi tineri s‑au indragostit si au hotarat sa se casatoreasca, numai ca baiatul a fost luat in armata. Estera s-a ho­ta­rat sa-l astepte, dar intr-o du­minica, pe cand ea privea in zare dupa flacaul luat in armata, a trecut pe langa ea un talhar. Aceasta luat-o in sa si a dus-o spre Suhardul Mic, propunandu-i sa o ia de sotie. Fata a refuzat si a strigat, cerand ajutor muntilor. Stancile au raspuns cu tunete, apoi o ploaie torentiala a maturat tot ce a intalnit in cale. Fata si talharul au ramas sub stancile pravalite, iar in acel loc s‑au adunat apele muntilor si astfel s-a format Lacul Rosu sau Ucigasul. Alta varianta a acestei legende  povesteste ca fata a fost rapita din targ de un haiduc si adusa intre stancile Suhardului Mic. Fata a cerut ajutor duhului muntelui. Duhul a ascultat fata si a ajutat-o sa iasa dintre stanci. Haiducul s-a speriat si a dat cu o bata în stanci, care au început sa prabuseasca si au ingropat totul din vale inchizand si valea.

            A doua legenda spune ca pe pajistea dintre versantii muntilor a fost o stana. Intr‑o zi, ciobanii au vazut ca se apropia o furtuna si au incercat sa se adaposteasca. Dar Muntele Ucigas s-a pravalit peste ei si peste turmele de oi. Sunt doua legende frumoase dar a doua pare mai ancorata in realitate, existand la fel credinta ca de la sangele oilor si a ciobanilor, lacul s-a inrosit, de aici provenind si numele.

         Se afla situat la altitudinea de 990 metri si este unul din cele mai atragatoare statiuni climaterice din Romania. Administrativ apartine de orasul Gheorgheni (jud. Harghita), de la care se afla la 26 km distanta. In al doilea deceniu al secolului nostru a fost cladita prima cabana turistica, apoi începand cu 1931 a fost declarata localitatea statiune climaterica.

            Este un lac de baraj natural, care s-a format în anul 1837. Datorita precipitatiilor atmosferice abundente, mari suprafete de teren de pe coasta nord-vestica a muntelui Ghilcos s-au prabusit, alunecand pe stratul de argila, închizand valea Verescheului, unde au confluenta mai multe parauri cu debit semnificativ. Oglinda apei este strapunsa de trunchiurile de brazi, care sunt ramasitele padurii inundate de lac. Altitudinea luciului apei este 983 m.

             Denumirea lacului atat în limba romana cat si în cea maghiara, provine ori de la muntele Ghilcos (Ucigasul) ori de la paraul Rosu (Verescheu). Astfel în 1864 apare sub denumirea Lacul Pietrii Rosii, mai tarziu a fost denumit Lacul Ucigas precum si Taul Ghilcos. Din 1936 este denumit oficial Lacul Rosu. Vechea denumire ungureasca pentru lac a fost Veres-to (Lacul Rosu), sub forma Gyilkos-to (Lacul Ghilcos) apare prima data în descrierea lui Orban Balazs. Locuri ucigase dupa localnici sunt cele greu accesibile, obositoare. Denumirea muntelui Ghilcos apare de prima data în 1773 ca teren al contelui Lazar. deci este mult mai veche decat toponimul de Lacul Ghilcos.

           Forma lacului seamana cu litera L si are doua braturi: bratul din Valea Oii avand lungimea de 900 metri, iar bratul din Valea Suhardului 438 metri. Viata lacurilor din pacate este relativ scurta, în aceasta privinta nici Lacul Rosu nu este o exceptie in disparitia lacurilor, un rol important avand colmatarea bazinului lacului cu aluviuni. Cu ocazia ploilor torentiale, mari cantitati de aluviuni ajung in lac.

            Terminam cu legendele si istoria locului cat timp asteptam jumatate de ora sa luam cadourile pentru acasa dupa care traversam soseaua pentru a mai trage la umbra unei mese acoperite pret de inca vreo ora pana sa ne vina masina. Aici avem si am parte de una dintre putinele experiente negative –cam singura de altfel- legata de servire intr-un loc public. Tanti vanzatoreasa nici bine nu ii dau banii pentru doua beri ca isi da drumul la gura banguind si bolborosind ceva despre faptul ca avem voie sa consumam produse doar cumparate de la ea. Sterg doi sfinti priontre dinti si-i explic asa de calm ca dupa aia m-am tot intrebat cum am reusit sa ma abtin ca cozonacii sunt cadouri de pus in rama si nu bucati de aluat de astamparat foamea. Femeia are o doaga lipsa ca nu aude, nu vede si nu gandeste, lucru care ma opreste in a lansa ceva chemari strabune si plec. Laura e suparata rau pe cucoana asa ca nu mai cumpara nimic; Adi cam la fel, dar cum imi cumparasem deja berea trebuie sa stea la masa cu mine.

             Opresc si gps-ul; arata 89,3 kilometri cu o altitudine cumulata la urcare de 5651 metri iar la coborare aproximativ la fel, respectiv 5323 metri. Acasa cand am terminat trackul (pe care de pe la Trei Fantani l-am facut din puncte, memoria fiind full) arata vre-o 93 de kilometri insa fara relevanta. A fost un pic de miscare, ceva mai mult decat Fagarasii, dar mult mai obositor, cu schimbari de directie, cu momente in care orientarea nu era o problema si momente in care gps-ul era setat la 50 de metri si cu busola in alta mana, cu marcaje suficiente sau cu marcaje aflate unul la 10 kilometri de celalalt. Cu urme de lup si de ursi, cu bu-hu-huu-ri si urlete in noapte.  A fost o iesire ce caracterizeaza Carpatii Orientali, astia mai de aproape de casa mea. A fost ca intotdeauna ceva de vis! Atat de „de vis” incat initial am crezut ca am ajuns si in Giurgeu, insa apoi m-am uitat pe harta si mi-am dat seama ca am gresit, sau in fine poate de palmares sa fi intrat cu jumatate de bocanc pe bucata lor de harta.

             Uitam tampeniile debitate de madam’ si ne bucuram de umbra terasei in asteptarea microbuzului. Apare pe la 1430 si ne urcam cu catel si cu purcel in el. Eu merg pana la capat in Iasi, Adi coboara acasa la el in Piatra, Laura fiind singura care din Roman mai are de urcat intr-un tren cu care sa ajunga in Bucuresti.

Traseul parcurs in totalitate

             A fost asa de frumos, insa sunt atat de multe locuri in tara asta, incat as fi fericit daca as ajunge macar o singura data peste tot. Si lista e atat de lunga inca va mai curge multa apa pe Bahlui pana sa revin pe aceste locuri.

            Sau, cine stie …

Reclame
Comentarii
  1. Erhan Andra spune:

    foarte placut articolul…printre putinele minutele libere de la serviciu, l-am citit pe nerasuflate…
    e primul nr al acestei reviste, pe care il citesc si imi place foarte mult, toate articolele sunt frumoase…
    bafta si mai multe iesiri povestite la urmatorul numar!!

  2. Me spune:

    Frumoasa tura, frumos articol. Ca majoritatea celor de pe site-ul asta. Ma bucur ca umblati asa de mult prin Orientali, sunt zone intregi aici care trebuie redescoperite.
    O mica observatie doar: de la Piatra Singuratica spre sud se trece prin saua Tarcaului in muntii Ciuc, nu in muntii Tarcau (care sunt mai la est). Probabil o mica scapare din cauza grabei.
    Toate cele bune!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s