Archive for the ‘Calimani’ Category

HPM – Tura de prieteni (Călimani, 14-16 octombrie 2011)

Posted: 26 Octombrie 2011 by Andrei Mihai in Calimani

Motto:

“You may say that I’m a dreamer /

But I’m not the only one…” (John Lennon)

(în traducere, dacă mai este cineva care nu ştie:

“Poţi să spui că sunt un visător /

Dar nu sunt singurul…”)

Am început cu aceste minunate cuvinte spuse din suflet de Lennon pentru că mi se par foarte potrivite pentru atmosfera în care s-a format şi a prins contur prima tură HPM “de prieteni”.

A visa - visare

A visa - visare

Un proiect care părea la început doar o iluzie, a reuşit să prindă viaţă pentru că a găsit acei oameni pentru care cuvintele “suflet” şi “prietenie” încă mai contează. De altfel, acesta este şi mesajul nostru pentru toţi cei care veţi citi vreodată aceste rânduri: se poate! Se poate să existe într-un grup de îndrăgostiţi de munte înţelegere şi bun simţ, se poate să te simţi bine între prieteni, se poate să găseşti oameni care gândesc la fel ca tine şi împreună cu care să poţi pune la cale proiecte de viitor. Şi, în sfârşit, se poate ca toată lumea să aibă de câştigat şi să nu piardă nimeni! Muntele ne oferă tot ce avem nevoie pentru a fi un grup de prieteni, trebuie doar să ne deschidem sufletele şi să-l ascultăm. Dacă ceva din cele spuse mai sus v-a impresionat, dacă vă pasă şi dacă simţiţi la fel, atunci vă aşteptăm să vă alăturaţi şi voi grupului nostru. Sunteţi bineveniţi!

Noi, HPM

Noi, HPM

Aţi citit probabil deja printre rânduri, că această tură-experiment a avut şi o parte emoţională, de sentiment. Am încercat să facem mai mult decât o tură obişnuită. Am încercat să trecem de barierele convenţionalului cotidian şi să vedem “omul” din spatele fiecăruia. Şi am avut surprize plăcute. Absolut tot ce s-a întâmplat în această tură a noastră din Călimani a fost “democraţie în stare pură”. Nimic nu a fost impus şi nimeni nu a avut senzaţia că trebuie să facă ceva. Fiecare dintre noi a avut posibilitatea să contribuie, să-şi spună opinia şi să-şi pună amprenta personală asupra turei. Am constatat că democraţia e grea, dar plăcută…

Dar ce a fost sus pe munte? Pe scurt, de toate – şi toamnă, şi iarnă, şi soare dar şi viscol, şi poteci marcate clare în lumina zilei dar şi nemarcate făcute la frontală noaptea pe ninsoare şi vânt. Şi, bineînţeles, iarăşi şi iarăşi oameni extraordinari, salvamontişti cu suflet mare şi gazde primitoare de la care nu îţi mai venea să pleci.

Pietrosul în aură de legendă

Pietrosul în aură de legendă

Au fost 2 zile de traseu în care am facut 35 km pe crestele din vestul munţilor Călimani. Punctul maxim atins (de 2 ori cum veţi vedea), a fost vf. Bistriciorul – 1 990m.

Vf. Bistriciorul (1 990m)

Vf. Bistriciorul (1 990m)

Urcarea în prima zi a fost de pe valea Dornei – spre Şaua Terha – vf. Străcior – vf. Bistriciorul – şaua Bistriciorul-Zurzugăul – şi înainte de vf. Zurzugăul am coborât la refugiul Salvamont Bistriciorul. A doua zi destinaţia a fost Gura Haitii – peste vf. Bistriciorul – Piciorul Bistriciorului – sub vf. Strunior – Curmătura Tihului – sub vf. Ruscii – sub vf. Gruiu – Poiana Izvoarele – şi coborâre pe pârâul Haitii.  Tot traseul a fost străbătut în 16 ore, dintre care 6 ore vineri şi 10 ore sâmbătă. Duminică a fost ziua de relaxare, plimbare prin Vatra Dornei, pizza&prăjituri ca la mama acasă. Poveşti, şi multă voie bună.

Bucovina sub prima ninsoare

Bucovina sub prima ninsoare

Am plecat vineri 14 octombrie din Iaşi, ziua de sfânta Parascheva, extrăgându-ne dintr-un oraş plin de pelerini veniţi la o sărbătoare transformată mai nou într-un mare bâlci denumit pompos “Sărbătorile Iaşului”, la care multiplele evenimente culturale din anii de mai demult au fost înlocuite de mici, pastramă şi manifestări grobiene. În asemenea condiţii, “trenul zăpezii” Iaşi – Vatra Dornei ne-a cântat un minunat cântec de ducă spre plaiurile Obcinelor Bucovinei, care ne-au întâmpinat cu prima ninsoare pe care am văzut-o în acest sezon.  Ȋn Vatra Dornei, zăpada era la ea acasă. O scurtă aprovizionare şi la drum spre Dornişoara. Intrarea pe firul apei Dornei ne-a adus în faţă un drum tot mai acoperit de zăpadă şi maşina s-a declarat până la urmă învinsă, lasându-ne la confluenţa cu un afluent de vest al Dornei, lângă un grup de cabane forestiere pustii la acea oră. Nu era chiar locul unde trebuia să intrăm în traseul spre Şaua Terha, însă aveam să aflăm mai târziu despre asta. Echiparea o facem printre fulgii tot mai mari de zăpadă. Este ora 3 după amiază. Crestele ne cheamă.

Intrare în traseu

Intrare în traseu

Prindem un forestier cam anemic şi fără marcaj pe valea pârâului amintit spre vest. Avem GPS-ul cu noi, dar pe această porţiune track nu există pe site-urile specializate. Direcţia lui este bună, dar încă nu ştim unde ne va scoate în traseul de creastă care vine din Piatra Fântânele. Urcăm până se termină forestierul sub un versant parţial defrişat şi abrupt ce ne taie calea.  Speranţa e că sus va fi linia de culme pe care se desfăşoară marcajul bandă roşie. Este parţial adevărat, pentru că după ceva bălăureală, găsim marcajul nu fără oarecare emoţie la ieşirea din pădure la vreo 2-300m. Ducu se evidenţiază aici încă o dată la capitolul orientare. Facem stânga spre sud şi în 15 minute suntem în Şaua Terha.

Şaua Terha

Pe stânga lăsăm stâna cea nouă din şa,  având în faţă muntele Viişoara.

Stâna cea nouă din Şaua Terha

Stâna cea nouă din Şaua Terha

O urcare cu diferenţă de nivel de vreo 300m. Poteca începe chiar în faţa noastră prin pădure, şi avem senzaţia ca este foarte clară până sus pe vârf, care se vede ca-n palmă.

Saua Terha - vedere spre Mt. Viisoara

Saua Terha - vedere spre Mt. Viisoara

Un drum destul de lat ne însoţeşte urcarea dar se termină deodată brusc. Ȋn stânga indicator spre izvor 5 minute, în dreapta bandă roşie, traseul nostru de pe hartă mergea drept în sus.

Indicator după Terha (se face dreapta)

Indicator după Terha (se face dreapta)

Ne uităm unii la alţii, stăm puţin strâmb ca să putem gândi drept şi cotim spre dreapta. Mergem 10 minute, dar GPS-ul nu şi nu – întoarce-ţi-vă! Feelinguri, experienţe, toate puse acum la comun, ne fac pentru puţin timp să vrem să ne întoarcem, dar spre marea uşurare nu o facem şi continuăm pe curba de nivel, iar în mai puţin de 100m dăm de o mare intersectare de trasee, din dreapta apărând un drum marcat cu triunghi roşu, care urcă din Colibiţa pe valea Colbului.

Cotim stânga spre sud-est la 120 de grade, executând o semi-întoarcere, şi continuăm de data aceasta în urcare spre platoul muntelui Viişoara, de unde ninsoarea ne devine cel mai bun prieten.

Spre vf.Străcior prin ninsoare

Spre vf.Străcior prin ninsoare

Sub vf.Străcior (1 963m)

Sub vf.Străcior (1 963m)

Vizibilitatea scade în abordarea urcării pe lespezile de sub vf. Străcior (1 963m) , pe care îl atingem odată cu primele semne ale înserării.

Seara pe vf.Străcior (1 963m)

Seara pe vf.Străcior (1 963m)

Continuăm prin ninsoare şi lumină tot mai slabă să ne orientăm spre următoarea destinaţie: vf. Bistriciorul (1 990m). Avem noroc că suntem pe partea vestică a muntelui şi pe creastă, aşa că beneficiem de ultimele fire de lumină ale zilei până spre ora 19.

Pe Bistriciorul (1 990m)

Pe Bistriciorul (1 990m)

Atingem Bistriciorul pe o vizibilitate foarte scăzută, iar negurile nopţii ne cuprind prin ninsoare adundentă şi vânt intens. Aprindem pe rând frontalele. Ionuţ e în faţă, deschide drumul pe creasta pornită spre vest din vf. Bistriciorul. Avem noroc de semnal la telefon şi vorbim cu cei de la refugiul Salvamont – ţinta noastră pentru prima seară.

Refugiul este oarecum greu de găsit mai ales pe întuneric, pentru că se coboară din creastă o diferenţă de nivel de 300m pe un vâlcel abrupt.

Vâlcelul pe care am coborât în Căldarea Bistriciorului

Vâlcelul pe care am coborât în Căldarea Bistriciorului

Aprind ei o lumină la refugiu să-i vedem, ne facem semn cu frontalele, dar drumul de coborâre, ia-l de unde nu-i. Ne învârtim pe creastă aproape 1 oră ca pisica pe gard care nu ştie pe unde să coboare. Beznă totală, ninsoare, frig. Jos începeau jnepeni mari, şi dacă ne înfundam în ei – ăia eram… Prin telefon (multam’ la cel de sus pentru semnal!, dar şi Florin avea staţia de emisie-recepţie la el pentru situaţii mai dificile) suntem îndrumaţi pe un vâlcel extrem de abrupt si cu grohotiş. Pe un culoar printre jnepeni, reuşim să ajungem cu bine, întregi cu toţii la refugiul Salvamont (1 650m). Era deja ora 21. Aveam să aflăm că de pe această vale din nordul crestei Bistriciorul – Zurzugăul a plecat acum 6 ani (la sfârşitul anului 2005), avalanşa care a distrus vechiul refugiu din Căldarea Bistriciorului. Tot băieţii de la Salvamont ne-au mărturisit, citez: “până acum, n-am văzut prea multe frontale coborând pe vâlcelul ăsta…” Oameni adevăraţi de munte, ne-au aşteptat cu ceai cald şi cu soba încinsă (chiar prea încinsă, după gustul multora dintre noi…).

Ȋn asemenea condiţii, vă daţi seama că voia bună a izbucnit instantaneu. Ca de obicei Ramiro documentează prin imagini partea culinară a turei, având probabil deja material suficient cât să publice o carte de reţete culinare montane. Schimburile de lichide de diferite grade între organizaţiile HPM şi Salvamont Bistriţa au completat seara minunată.

Refugiul Salvamont Bistriciorul - interior

Refugiul Salvamont Bistriciorul - interior

La cântat imnul

La cântat imnul

A doua zi aveam de parcurs un traseu lung până la Gura Haitii, aşa că ne trezim devreme pe la 5.45 în stressul unui ceas vorbitor care anunţa tot felul de blestemăţii. Deşi somnul a fost scurt, ieşirea afară la -10 grade ne-a băgat instant “lemne pe foc”. Ne despărţim cu greu de gazdele noastre, băieţii de la Salvamont Bistriţa, nu înainte de plănui un proiect de remarcare la primăvară pe care să-l facem împreună cu ei. Aviz amatorilor!

Refugiul Salvamont Bistriciorul

Refugiul Salvamont Bistriciorul

La ora 8 ne înşirăm deja pe pantele abrupte de sub creasta nordică Bistriciorul – Zurzugăul, părăsind în urcare Căldarea Bistriciorului pentru a recupera coborârea din seara precedentă.

Munţii Bârgăului în lumina dimineţii

Munţii Bârgăului în lumina dimineţii

Ajungem în creastă după jumătate de oră şi o lume de basm se deschide în faţa noastră – împărăţia înaltă a Călimanilor, văzută şi luminată pe sub cortine de nori destrămaţi.

Ȋmpărăţia Călimaniului

Ȋmpărăţia Călimaniului

Mister...

Mister...

 

 

 

Un soare ireal străbate prin ferestre îngheţate de nori şi dă o senzaţie de spaţiu primordial.

 

 

 

 

Suntem la stâlpul indicator din şaua Bistriciorul – Zurzugaul, unde se intersectează traseul de bandă galbenă pe care se ajunge înspre vest după 14 ore în satul Cuşma prin Poiana Cofuri – vf. Vulturul şi traseul triunghi albastru (varianta traseului de Colibiţa care trece pe la refugiul Salvamont Bistricior şi pe care se poate ajunge în aprox. 4 ore la Colibiţa).

Indicator spre Refugiul Bistriciorul

Indicator spre Refugiul Bistriciorul

La ora 9 suntem din nou pe vf. Bistriciorul (vă aduceţi aminte că era menţionat de 2 ori la traseul făcut), atingând pentru a 2-a oară înălţimea de 1 990m, maxima turei. Viscolul de peste noapte aşezase profile de zapadă îngheţată pe crucea care marchează vârful. Din nou plafonul jos de nori, vântul puternic şi vizibilitatea scăzută ne fac să nu stăm pe vârf decât preţ de a arunca o privire în cutia de plastic cu capac prinsa de cruce. Am găsit în ea lăsate provizii de mâncare: batoane, glucoză, ciocolată. Ce oameni, ce caractere, cât altruism!

Pe Bistriciorul a 2-a zi

Pe Bistriciorul a 2-a zi

Spre Piciorul Bistriciorului

Sub Piciorul Bistriciorului

Coborâm pe Piciorul Bistriciorului, şi facem dreapta, prinzând creasta principală (dacă putem să-i spunem aşa) a Călimanilor de Vest. Datorită configuraţiei zonei, ţinerea traseului ar fi destul de dificilă în lipsa marcajelor.  Fusesem avertizaţi de către băieţii de la Salvamont şi de RT-urile recente că s-ar putea să urmeze o probă de “jnepening” până în Curmătura Tihului, dar din fericire nu a fost aşa. Tot drumul este proaspăt curăţat de jnepeni, aşa că se poate merge în condiţii excelente.  În sfârşit, lacătul norilor se deschide lăsând loc unui soare minunat şi unui cer de un albastru curat brăzdat de firişoare de nori albi de mare înălţime.

Vf.Bistriciorul (1 990m) si Piciorul Bistriciorului

Vf.Bistriciorul (1 990m) si Piciorul Bistriciorului

Piciorul Bistriciorului si Străciorul

Piciorul Bistriciorului si Străciorul

Marcajul bandă roşie (refăcut recent, vizibil şi suplimentat în poieni cu săgeţi pentru orientare) ne va însoţi de acum până sub vf. Gruiu (1 882m). Traseul este de plăcere, relativ uşor de abordat, şi ne-a purtat pe sub vf. Struniorul (1 885m), prin Poiana Arsuri (loc bun de campare, dar unde nu am găsit apă), prin Curmătura Tihului şi pe sub vf. Ruscii (1 913m). Un drum fantastic prin lumea de vis a împărăţiei Călimanilor, nemărginire de munte cât vezi cu ochii. Cuvintele sunt de prisos, vă las cu pozele făcute de cei doi artişti, Cristina şi Ramiro:

Nori pe creste

Nori pe creste

Noi si Struniorul (1 885m)

Noi si Struniorul (1 885m)

Jnepenii - o constantă

Jnepenii - o constantă

Vf.Pietrosul (2 100m)

Vf.Pietrosul (2 100m)

Culmea Tamău - Măieriş

Culmea Tamău - Măieriş

Creasta principală - văzută din Piciorul Bistriciorului

Creasta principală - văzută din Piciorul Bistriciorului

Pietrosul Călimani

Pietrosul Călimani

La ora 14 ajungem la intersecţia de trasee de sub vârful Gruiu. Aici se desparte spre dreapta în urcare banda roşie pentru cei care vor să continue spre vf. Pietrosul (se ajunge în 1 ½ ore) şi de acolo spre partea centrală a Călimanilor. Noi am continuat pe bandă albastră (drumul Mariei Tereza, fostul drum grăniceresc) care ne-a scos direct în Poiana Izvoarele.

Ȋn trecere facem poze şi la monumentul (de fapt monumentele – unul mai vechi ridicat în 1985 şi unul mai nou ridicat în 2005) de sub vf. Gruiu al celor 60 de ostaşi români căzuţi în anul 1917 în timpul primului război mondial.

La monument sub vf.Gruiu

La monument sub vf.Gruiu

Intersantă este inscripţia de pe monumentul cel nou: “Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi.” Poate că vor mai fi vremuri în care să avem şi valori mai înalte decât cotidianul “cum să facem bani”. Sper.

Imagine spre vf.Haitii prin ninsoare

Imagine spre vf.Haitii prin ninsoare

Prin ninsoarea tot mai puternică ajungem la ora 15 în Poiana Izvoarele, loc de unde se urcă în coada Pietrosului şi apoi pe vârful cu acelaşi nume (2 100m).

Poiana Izvoarele

Poiana Izvoarele

Noi luăm însă din poiană traseul cruce roşie (slab marcat) în coborâre pe firul văii Pârâului Haitii,

Poiana Izvoarele si valea paraului Haitii

Poiana Izvoarele si valea paraului Haitii

şi după multe traversări prin albia lui prindem forestierul lung de 8 km care ne scoate în Gura Haitii, unde ajungem la ora 17,30. Tragem la cabana lui nea Traian (Perla Călimani), loc de popas recomandat pentru ospitalitatea deosebită a gazdelor.

Poza de grup

Poza de grup

Fericirea se citeşte pe chipul tuturor. Am ajuns cu toţii sănătoşi, s-a mers compact, cu scurte regrupări. Muntele a fost “de vis”. Echipa – asemenea. După ce cântăm imnul HPM (fiecare după posibilităţile cu care l-a înzestrat natura), restul serii o
petrecem prestând momente mai mult sau mai puţin artistice (iarăşi fiecare după posibilităţi). Citim gânduri puse pe hârtie despre Munte şi despre Prietenie, despre ce ne uneşte în HPM, iar Aurică citeşte mesajul de la Claudiu (rămas acasă de data aceasta) care se ridică şi el la înălţimea aşteptărilor. Planurile de viitor se împletesc cu gândurile frumoase, ne bucurăm cu toţii că suntem împreună.

A fost o altfel de tură. A contat şi atmosfera din grup, nu doar traseul, partea tehnică, timpii de parcurgere, etc. Am simţit poate pentru prima dată că noi am fost actorii principali, iar muntele, care de obicei este regele, a fost acolo de data aceasta doar ca să vegheze asupra noastră.

Iată în încheiere şi personajele acestei povestiri de început de iarnă: Cristina, Paula, Andrei, Aurică, Bazil, domnul Costel, Ducu,  Florin, Ionut, Ramiro. Claudiu a fost şi el prezent prin intermediul mesajului minunat pe care ni l-a transmis.

Diploma HPM de "Prieten bun"

Diploma HPM de "Prieten bun"

Dacă v-a plăcut, dacă simţiţi la fel, vă aşteptăm şi pe voi în rândurile noastre, ale asociaţiei „Hai pe munte!”

Iaşi, 26 octombrie 2011

Text: Andrei Mihai

Fotografii: Cristina Bârsan, Ramiro Matei, Andrei Mihai

Consultanţi tehnici: Alexandru Cristea, Aurică Scriitoru, Florin Vestale

Anunțuri

O ultima zapada in Calimani

Posted: 14 August 2010 by Mihai Cibotaru in Calimani, cort, iarna

             Inceputul de primavara din luna martie nu prea stiam cum sa il abordez: ca o prima perioada in care ziua urma sa se mareasca incet incet sau ca perioada in care iarna isi arata ultimii colti, cu lapovita ori ninsoare, cu portiuni uscate combinate cu nameti de 1 metru inaltime. Oricum o perioada in care la inaltimi mari trebuia sa te pregatesti si sa ai in spate intreg echipamentul de iarna iar la inaltimi mai mici, la poalele muntelui sa fii pregatit in orice moment sa te schimbi cu un tricou cu maneca scurta.

              Timp aveam din (ne)fericire berechet asa ca in calculator aparusera mai multe directoare „de lucru” cu harti si alte materiale despre trasee montane, aflate in zone mai apropiate sau mai indepartate. Doar ca nu prea imi suradea o tura la peste 2000 de metri cu tot calabalacul de iarna in spate si afara sa fie cald. Plus faptul ca urma sa mergem si in timpul saptamanii, plus multe altele asa ca ne-am oprit la Calimani. Planurile de acasa erau mari si anume sa plecam din Gura Haitii impreuna cu trupa de „12 Apostoli” dupa care de la Pietrele Rosii noi (eu cu Adrian) sa o luam spre Tamau dupa care Pietrosul Calimaniului si apoi sa coboram fir intins pana la Toplita. In felul asta am fi terminat „un rest” ramas de acum doi ani de cand fusesem ultima oara pe aici.

Odihna pe traseu

             Pana la urma nu s-a intamplat chiar conform planului, insa ceva ceva tot a iesit …

            24.03.2010 Plec de acasa cu noaptea in cap. Ma trezesc pe la ora 4 pentru a-mi aranja si rucsacul si apoi o iau incet spre gara. Pentru prima data schimb strategia si nu mai plec vineri seara din Iasi pentru a fi la prima ora in traseu din Vatra Dornei. Profit si de faptul ca ziua e ceva mai mare si hotarasc sa plec impreuna cu ceilalti oameni hotarati sa doarma intre cei 12 Apostoli, ei fiind puri si neprihaniti, astfel incat sperau la imortalizarea momentului in care va declara sus si tare ca de fapt in Calimani au existat momente in care au fost si 15 (minim!) apostoli. Rucsacul meu e aproape brad de Craciun, cu piolet, rachete de zapada, bete si alte minuni atarnate. Ajung in gara primul si pana sa beau o cafea apar si ceilalti: Ramiro, Bazil si Aurica. Bilete si la drum.

Aproape de creasta

             Vremea e minunata, insa toti aveam –mai in gluma mai in serios- o strangere de inima in sensul ca prognozele meteo prevesteau schimbarea vremii incepand de sambata seara. Numai ca daca ar fi sa ne luam mereu dupa ce se spune la televizor la rubrica meteo posibil ca cel putin jumatate din sfarsiturile de saptamana sa fie compromise din cauza codurilor. De precipitatii, de canicula, sociale ori economice. Asa ca de cele mai multe ori intai hotaram ca plecam de acasa si mai apoi ne interesam de cum va fi vremea; pentru ca echipamentul sa fie cel adecvat. Nu a fost in necunostinta de cauza cel ce a zis ca la munte nu vremea e buna sau reau, frumoasa ori urata, ci drumetul e cel care poate fi pregatit pentru orice situatie ori nepregatit, cazut din cer direct pe munte. Eventual cu sosoni…

La pietrele Rosii

              Intre Campulung Moldovenesc si Vatra Dornei cautam numere de telefon pentru a reusi un transfer pana la Gura Haitii cat mai ieftin pentru toti cinci, plus rucsacii. Facusem curateti de vreo saptamana inmemoria telefonului asa ca stersesem cateva numere care erau bune doar acum vreo doi ani, cand nu aparuse inca criza imobiliara&co asa ca acum aveam doar rechini veritabili in memorie. Nu gasim nimic asa ca varianta pentru noi era sa mai stam vreo 3 ore in Dorna statiune pana in jurul orei 14 cand urma sa avem autobuz pana la destinatie. Mie si lui Adi nu prea ne suradea ideea, insa celorlalti trei varianta asta le distrugea intreaga zi de sambata in ideea ca o pierdeau mai mult asteptand masini decat mergand sus pe munte. Cat asteptam sa se faca ultimile cumparaturi, Aurica se invarte de doua ori in jurul garii si apare cu un voinic dispus sa ne duca contra sumei de 50 lei pe toti pana la inceputul traseului turistic.

             Masina e un papuc carosat; pana la urma in fata urca doi dintre noi asa ca ramanem in spate trei oameni; se vede ca nu soferul e proprietarul asa ca parca in ciuda masina trece (cu noi in ea) prin toate gropile de pe sosea. Si sunt multe; alaturi de rucsacii care ne cad in cap, de cauciucurile pe care stam si din cauza carora ne-au amortit picioarele si fundurile, alaturi de morosul de benzina care pluteste peste tot in aer. Sper sa nu fie de la primusul meu si din fericire asa si este. Soferul e un tip supersociabil, asa ne-au spus cei care au avut onoarea de a sta in fata, poate chiar prea sociabil; important e ca avem promisiunea pe jumatate ca maine daca e nevoie vine tot el sa ne duca in Vatra Dornei.

Prin Calimani

          Elanul muncitoresc e mare asa ca suntem lasati chiar la intrarea in traseul marcat cruce albastra, cam cu vreo 1 ½ kilometri mai departe de cabana Poarta Calimaniului, de unde ma gandeam sa iau o sticla de vin, numai buna de fiert la lumina lunii intr-una din zilele ce urma sa le petrecem sus. Trecuseram insa, ne aflam deja pe marginea paraului Haitii, pe drumul forestier din care pe partea dreapta, spre vest pleaca traseul nostru.

         Gura Haitii – paraul Haitii – paraul Panacului – Pietrele Rosii (cruce albastra) – 12 Apostoli (punct rosu). Traseu foarte bine marcat, timp normal cumulat pana la 12 Apostoli de 4-5 ore. Aproximativ 7 km pana la Pietrele Rosii si inca 3-3 ½ km pana la 12 Apostoli

              Spre Pietrele Rosii traseul este unul dintre cele mai accesibile, avand in vedere ca poteca de cele mai multe ori pare un drum pe care se poate circula si cu caruta, neexistand diferente mari de nivel pe portiuni relativ scurte de drum.

              Vremea e excelenta afara, soare, uscat si mai ales, de aici de unde suntem privirile noastre duc spre Calimani Cerb si Calimani Izvor si se pare ca spre est zapada a cam disparut; motiv pentru noi sa incepem bascaliile la adresa prognozelor meteo pe care le avusesem puse la dispozitie. Facem dreapta de-a lungul paraului Panacului pentru aproximativ 200 metri dupa care parasim drumul ce merge inainte dreapta pe versantul sudic al piciorului Harlei pentru ca noi sa tinem poteca ce se duce in partea stanga prin padure. In dreapta dincolo de apa se inalta piciorul mai sus amintit –pe care se va cobora maine- cu stanci sculptate de o mana invizibila si presarate prin padurea mixta de brad si jnepenis. Traseul urca cand mai usor, lin cand in unele momente incearca sa ne aduca aminte ca suntem la munte totusi. Intregul urcus pana aici e lipsit de zapada si chiar de suntem pe la 1500 metri deabia e momentul sa comentam iarasi la adresa stratului de zapada.

Alb imens

             Ajungem intr-o poienita de unde iarasi privirile noastre se indreapta spre sud lasand ochii sa se minuneze de frumusetile naturii. Revenim in padure unde … surpriza! Apare si zapada. Nu mai avem mult pana in zona golului alpin, cel mult 50 metri diferenta de nivel dar e momentul ca iarna sa-si intre in drepturi. Aproape instantaneu stratul de zapada se duce la 30-40 centimetri pentru ca in locurile in care a fost viscolita zapada sa ne cuprinda pana la brau. Avem parazapezile pe picioare asa ca hotaram ca nu e cazul sa ne montam rachetele, intai sa ajungem sus si deabia apoi vom vedea ce e de facut.

           De jur imprejurul nostru sunt urme lasate de cocosii de munte plus tavaleala unui urs ce trecuse pe acolo acum cateva zile. Intrase pe poteca pentru cateva zeci de metri, se tavalise ori scarpinase de un copac dupa care a reintrat in padurea de nepatruns.

             Brazii piperniciti de bataia vantului si apariti aienuperilor vestesc sfarsitul padurii si aparitia pasunilor alpine. Avem mai putin de trei ore de mers cand ne oprim in mijlocul poienii de la baza grupului stancos numit „Pietrele Rosii”. Urcusul a fost usor, lejer (in ciuda zapezii ce a aparut pe ultima portiune si aici in poiana) iar in fata noastra apare „Caciula”. Daca ceva mai in nord la vreo 3 kilometri Mosul ori Godzila sunt starurile muntelui, aici stanca uriasa din grupul Pietrele Rosii numita ‚Caciula” atrage toate privirile.

Ceva Apostoli, cam 12

           Pe stanci apare vizibil marcajul cruce albastra alaturi de punct rosu, marcajul ce vine de dincolo de Apa Rece din nord si merge in continuare spre Pietrosul Caimaniului spre sud, sud-est. De remarcat faptul ca poteca pe vreme rea se poate pierde relativ usor in aceasta poiana mare, unde sunt numeroase si potecile facute de ciobani ori oi.De altfel la baza „Caciulii” se mai vede inca urma unei stani, ramasa la fel ca cele din Nemira, fara acoperis.

          Luam o mica pauza, moment in care impreuna cu Adi urmeaza sa vedem care va fi directia de mers. De aici vedem intreaga creasta o Calimanilor. Daca spre Calimani Izvor-Cerb albul nu pare asa de alb, in jurul Pietrosului nu se mai poate spune acelasi lucru. Evident stiam foarte bine ca va fi zapada mare, insa singura noastra gruja mare, care ne luasera putim prin surprindere (chiar daca eram pregatiti si fizic, si psihic si cu echipament) e stratul de zapada si mai ales consistenta lui. Zapada e moale, foarte moale si efectiv inotam in ea pana la 50 de centimetri cu rachetele in picioare. Asta inseamna un efort imens mai ales prin jnepenis, cum urma sa fie portiunea de traseu de dincolo de vf. Tamau pana la coada celui mai inalt varf din masiv. In principiu insemna ca urma sa ajungem sus oricum cel mai devreme luni la amiaza, iar de duminica seara urma sa se strice vremea. Si fara vizibilitate buna nu si-ar fi avut rost urcarea pana sus. Nu de alta dar pe acolo mai trecusem deja si in contiditii de iarna si de vara. Doar pe timp urat nu am fost si inca nu simteam nevoia acuma sa facem asta.

Se lasa seara spre Pietros

              Plus ca mai era si sentimentul ala de despartire, cand trei dintre noi faceau dreapta si noi doi stanga. Si asta stiam de cand am plecat de acasa, dar parca acum era mai altfel momentul. Asa ca din priviri, ca o echipa rodata in multe ture mai lungi sau mai scurte hotaram sa dormim si noi intre apostoli, pentru a ridica numarul acestora la (cel putin!) saptesprezece.

            Asa ca ne incadram in sirul indian ce a inceput sa bata urme (pentru ca deja trecem la alta etapa a descrierii acestei iesiri) si o luam spre apostoli. Distanta inkilometri este de aproximativ 3-3 ½ iar in conditii de vara parcurgerea acestei acestei distante se face in maxim 45 minute. Noua urma sa ne ia aproximativ doua ore. Suntem cinci si avem doar trei perechi de parazapezi. Initial nu le montam pe picioare si incercam sa pasim pe zapada exact ca pe oua: incep, pentru a nu starge crusta de gheata de deasupra si pentru a spera ca vom ramane deasupra. Insa toate au o limita si dupa cateva afundari in zapada exact cand ti-e lumea mai draga hotaram sa ne blindam bocancii. Nici acum nu ne e mai cu spor, insa parca iesim mai usor din zapada. Ajungem pana in saua dintre apostoli si Pietrele Rosii. Luam o mica pauza de hidratare si pentru ceva dulciuri. Zapada asta scoate sufletul din noi, nu alta!

Intinde-te/destinde-te

            Bazil cu Adi raman mai in spate, sunt fara rachete si oricat de mult am vrea sa-i ajutam urmele lasate de noi se pare ca mai mult ii incurca. Ii vedem cum se scufunda pana la brau sau chiar mai mult insa nu putem sa stam pe loc; asa ca mergem mai departe. Sunt cu Ramiro si am intrat pe portiunea impadurita ce precede micul urcus inainte de Apostoli.

           Am mai trecut pe aici si intr-un sens si in celalalt dar asa lung ca acum cand inot prin zapada nu mi s-a mai parut. Ne uitam unul la altul, socializam din ochi si ne dam jos rachetele din picioare. Scriem pe zapada numele viitorilor posesori (ce ramasesera in spate) si impreuna cu sfintii de rigoare incepem sa inotam prin zapada care ne inghite. Mergem cale de aproape 100 metri dupa care picioarele noastre calca pe pamant uscat. Ne gandim ca cei din urma o sa ne dea cu rachetele in cap daca le vor folosi doar atat de putin asa ca ne rugam in sinea noastra sa tot fie zapada de aici inainte. Rugile ne sunt ascultate asa ca avem ocazia sa ne dezvoltam si noi calitatile de inotatori. Incet incet ne apropiem asa ca privirile noastre cauta un loc unde sa ne intindem corturile.

            Sunt aproape gata sa cedez la planurile lui Aurica de a ne intinde corturile dupa niste brazi in zapada si fortez putin sa mai mergem inca cateva sute de metri. Parea aproape imposibil ca si in zona Apostolilor, destul de expusa vantului si soarelui sa mai fie la fel zapada de 1 metru inaltime. Trecem de indicatorul ce ne arata ca pana in Poiana Negri facem cam 3-4 ore de mers si ne oprin cam la 100 metri de acesta. E uscat pe jos, asa ca avem noroc, iarasi vom fi ocoliti de „placerea” de a sapa in zapada pentru a monta cortul.

Somn usor

           Urmeaza sa campam aproape de stancile ce au inflacarat imaginatia ciobanilor ce le-au asemanat cu apostolii la cina cea de taina. Insa pentru moment pana ce facem regruparea e cazul sa ne tragem sufletul si sa ne hidratam. Am transpirat destul de serios pana am ajuns aici.

        Pe intinsul covor al pasunilor înalte, acoperit de afine si merisoare racoritoare (din care ma grabesc sa strang o mana pentru prima oala de ceai), apar numeroase stanci oranduite intr-un cerc, in mijlocul caruia troneaza un bloc mai semet ce atinge inaltimea de 10 m. Razele soarelui invaluie in lumina stancile si ne descopera „Mosul” cu parul incaruntit, cu sprancene albite si cu fruntea brazdata. Privim si admiram acest colos, figura apocaliptica ce ne aminteste de legendarul sfinx din Egiptul faraonilor. Batranul gîrbovit sub povara mileniilor de ani pare ca a adormit; fara a-i tulbura somnul ne furisam spre grupul „Apostolilor” pentru a admira fiecare stanca în parte. Apoi ne indepartam, ca sa cuprindem cu privirea întregul grup sculptural, minunata priveliste daltuita in piatra, care privita în apus de soare devine fantastica, asemenea unei lumi de basm. In fata grupului, ca un strajer al marelui batran, apare o stanca izolata, zvelta, cu un cap splendid, daltuit cu migala unui mare artist. Maresalul? Si daca da care dintre ei?

            E o vreme de basm afara acum, vantul deabia daca adie in acest loc destul de expus. Si cea mai frumoasa imagine e cu Pietrosul Calimaniului si Negoiul Unguresc acoperiti de zapada, cu siluetele inconfundabile, ce strajuiesc dinspre sud-est orizontul. Dinspre vest soarele apune peste Bargau.

Dantelaria muntelui vulcanic

           Primele stele si luna plina ne gaseste cu corturile intinse in jurul primusurilor care duduie cuminte. De data asta cu zapada imbibata de apa avem spor la topit si facut ceai, asa ca paritatea e de 1:1. Umplem termosurile cu ceai, la fel si sticlele cu ceai ori apa. Deabia apoi (conform ritualului propriu) ma gandesc sa trec la mancare si sa-mi fac o supa fierbinte. Evident la fiecare transa de ceai imi opresc cate o cana pe care o beau pana la urmatoarea cana fierbinte ce va veni.

          Gasim o vatra facuta deja si cautam cateva bucati uscate de lemn. Nu prea avem spor din cauza zapezii si a intunericului asa ca ne multumim, doar asa de amorul focului, cu cateva flacari plapande date mai mult de vreascurile si carbunii ramani deja in vatra. Suficient cat sa ne afumam bine iar acasa sa fim trimisi direct in baie. Da, dar macar pe tren vom avea cele mai confortabile locuri.

           Somnul este lipsit de evenimente; doar luna si luceferii ce o strajuiesc fac din noapte zi; atat de frumos si de multa lunima este afara ca adorm greu, foarte greu. Nu-mi vine sa cred ca luma poate lumina atat de frumos incat ies de mai multe ori afara. Imi vine sa intind mainile si sa o iau de pe cer insa mi-e frica, mi-e frica ca as putea reusi.

Dimineata pe ceata (si racoare)

           25.03.2010 Peste noapte mi-a fost destul de cald, asa ca am reusit sa dorm foarte bine; la un moment dat mi s-a parut ca vantul incepuse sa bata destul de tare, vibratiile foilor de cort creand un oarece disconfort asa ca imi pusesem castile de la mp3 pe urechi. Mp3-ul special cumparat pentru astfel de situatii, dupa cateva nopti albe petrecute in cort (sau in tenta). Poate de asta nu am reusit sa aud lapovita care curgea de sus. Sau sa vad cum totul in jurul nostru era inorat, cuprins de acel alb murdar al ploii combinate cu lapozita si cu cate un fulg de zapada. Caci atmosfera parca era din poeziile lui Bacovia iar pentru a putea vedea cpntururile Apostolilor dincolo de albul plumburii care ne imbratisa si acoperea trebuia sa ai imaginatie.

In cautarea marcajului

           Intram in cort si ne felicitam pentru decizia de a continua … inapoi spre 12 Apostoli si apoi Gura Haitii si a nu merge mai departe spre Retitis. Cu greu iesim afara si intre doua cani fierbinti de ceai (chiar daca afara e destul de cald, atmosfera ne face sa simtim … rece) hotaram sa coboram totusi spre Poiana Negri, traseul nemaifiind strabatut de niciunul dintre noi. Sau poate sticla de apa minerala de cu o seara inainte bauta chiar inainte de a intinde corturile si care ne-a stins setea, sticla carata de Adi si exact la fel branduita sa ne fi determinat sa luam aceasta decizie? Nu conteaza, important e ca dupa ce strangem corturile pe ploaia mocaneasca combinata cu lapovita hotaram sa o luam exact pe directia opusa a Gurii Haitii. Chiar asa, cum ati pus accentul? Pentru ca in sensul insorit am impresia ca aveti nevoie si de viza turistica.

Cu dulapul in spate

           Ajungem la primul stalp apoi la al doilea. Dupa care nimic. Stim de la distanta terenul si banuiam ca urmeaza o portiune de vreo 200-300 metri de padure tinara de brad combinata cu ienupar, insa daca pierdeam poteca din start pe vremea asta si zapada in care deja inotam, aia eram!

           Incercam la liziera padurii mai sus sau mai jos o poteca dar nu reusim. Nici nu insistam pentru ca ne hotaram sa o luam pe cealalta parte, spre Gura Haitii, jurand solemn ca primul lucru odata ajunsi in Vatra Dornei va fi sa cumparam o sticla de apa minerala.

          Revenim in cateva minute sus pe platou dupa care incepem distractia si pe directia asta.

          La fel partea estica e invadata de numerosi braduti tineri ce domina tesatura de jnepeni si ienuperi prin care rataceste potecuta ce strabate piciorul Harlei spre stanga, catre Gura Haitii. Stanci golase si semete se inalta din inima padurii si marcheaza traseul nostru ce coboara prin piciorul Harlei. Asta o stim din alte coborari caci acum zapada ne inghite iar intre noi vedem cam la 50-70 metri.

Lapovita si ninsoare

         Incercam sa ocolim bradutii si jnepenisul prin partea sudica, strecurandu-ne si inotand prin oceanul alb, insa deocamdata nu reusim sa gasim marcajul. Panta este cand accentuata, cand domoala si grupuri de stanci apar incet si ne atin calea. Bazil e cel ce vede primul semn apoi iarasi balaurim prin zapada. Insa avem deja un prim reper; apoi apare al doilea, si inca unul. Prindem poteca conturata din ce in ce mai clar si continuam sa inotam in zapada. Acolo unde poteca dispare mergem dupa urma de urs din fata noastra care ne duce in directia corecta.

         Lapovita s-a transformat in zapada deocamdata. Ne miscam mult mai repede si dupa 30 minute deja zapada a scazut binisor. Ajungem in zona „Portilor Harlei”, un adevarat arc de triumf care pare sa imbratiseze poteca. In momentul in care ne oprim sa ne dam jos rachetele incepe ploaia, o adevarata ploaie de vara. Combinata cu gheata de pe poteca si cu urmele de ursoaica ce le urmam (presupunem ca sunt de ursoaica, avand in vedere combinatia de urme imense alaturi de urme mici de pui). Mai bine de o ora trece de cand am gasit semnul si pana iesim din padure.

Sfarsit de drum si drumetie

          Coboram pe versantul inclinat al pasunii si intr-o regiune plata intalnim mai multe grajduri. Trecem printre siruri de sarma ghimpata agatata pe trunchiuri de molizi si in fata rasar, in vale, primele case de la Gura Haitii. Am ajuns deja in locul in care am campat acum cateva veri si stim ca mai avem maxim 15 minute pana jos. Incercam sa sunam pe cel ce ne-a adus ieri aici si pana la urma reusim. Prindem aripi cand ne gandim ca jos la cabana ne putem schimba si eventual bea o bere rece, asa de hidratare.

          Sarim peste cateva parleazuri din lemn, plus vreo doua garduri si deschidem tot atatea porti pana sa ajungem in sat pe versantul stang al vaii Haitei, la circa 50 m in amonte de confluenta cu Neagra Sarului si exact in curtea pensiunii cabana Poarta Calimaniului. Am mers aproape 2 ½ ore si acum ne rugam ca masina sa apara cat mai repede pentru a ajunge la fel inapoi in Vatra Dornei. Ne gandim la autobuzul lui Adi de piatra Neamt de la 13 ¼ sau la trenul nostru care e ceva mai tarziu.

          In timp ce ne schimbam ciorapii schimbam si impresii cu proprietarul pensiunii plus incercam sa-l mai tinem de vorba pe omul nostru ce ne va duce cu masi spre tren. De data asta zboara parca pe deasupra gropilor asa ca ajungem in oras intr-un timp record pentru noi. Suficient cat sa-l debarcam pe Adi la autogara iar noi sa mergem dupa ce trecem prin gara si ne luam bilete spre un loc unde sa ne linistim burtile goale.

          Vremea e urata afara, nici nu se compara cu ziua de ieri asa ca nu prea avem nici spor la mancare. Ne urcam deprimati in tren si doar povestile vanatoresti despre munte si conservele gasite prin rucsaci ne readuc la viata. Insa ajungem curand in Iasi, aici chiar de a plouat tot a beton miroase si a gaze arse de esapament.

           Ploaia de la Vatra Dornei era parca mai frumoasa; si oricum mai curata…

De Florii la 12 Apostoli (fotojurnal martie 2010)

Posted: 29 Martie 2010 by Mihai Cibotaru in Calimani

Imi cam pussem in cap sa plec de la Pietrele Rosii pana la Toplita. Ganduri mari, la fel si zapada de sfarsit de iarna din Calimani. Pana la uraa ramas o iesire in Calimani de la Pietrele Rosii pana la 12 Apostoli (noi fiind urmatorii 5 in acea noapte) si coborare inot pna a Gura Haitii. Plus inotul de pe portiunea de creasta facut cam intr-un timp triplu fata de vara.

Boboteaza in Calimani (fotojurnal ianuarie 2008)

Posted: 29 Martie 2010 by Mihai Cibotaru in Calimani

A doua tura a mea in Calimani si prima facuta iarna in acesti munti. Am plecat din Vatra Dornei noaptea spre pensiunea Poarta Calimaniului, aflata la vreo doi kilometri distanta de Perla Calimaniului cu un taxi. Dimineata o luam la ps pe forestierul ce duce la cariera iar de acolo spre cabana meteo de la Retitis. Noaptea gerul a scazut la mai mult de 23 de grade. Minus.

A doua zi am plecat spre Pietrosul Calimaniului eu cu Adi si impreuna cu noi Bogdan, ce tocmai isi terminase tura le meteo. am ajuns dupa vreo 4 ore sus pe varf; inainte de Negoiul Unguresc am mers pe muchia matematic a crestei cu ceva emotii, la coborare am luat-o direct spre valea Maierisului la fel de matematic 😉 doar cu pioletul in mana si coltarii in picioare, cu simturile pregatite la maxim … a fost in anumite momente o coborare inconstienta 🙂

Am dormit la Perla Calimaniului si tot acolo am savurat o Francusa. Tocmai se terminau sarbatorile de iarna ale sezonului 2007-2008.

Calimani in miezul verii (fotojurnal iulie 2008)

Posted: 27 Martie 2010 by Mihai Cibotaru in Calimani

E daca tin bine minte prima tura a grupului „hai pe munte”, cam la vreo trei saptamanai dupa prima sedinta la o bere in Iasi. De atunci au mai fost zeci de iesiri in zeci de formule. Insa prima iesire nu se  uita niciodata … Am urcat de la Sarisor pana la Apa Rece, apoi pe la 12 Apostoli, cu somn la cort la Poiana Izvoarelor si coborat din cauza vremii pe la Maieris.

Calimani de ziua Frantei (fotojurnal iunie 2006)

Posted: 23 Martie 2010 by Mihai Cibotaru in Calimani

Am plecat doi din Vatra Dornei (eu cu Adi) si am luat-o spre Calimani; pana la Apa Rece trebuia sa facem vreo 6 ore de pe Dealul Negru … din cauza doboraturilor am facut dublu ca si timp. Asa ca in loc sa punem cortul undeva la coada Pietrosului, deabia am ajuns la 12 Apostoli. De unde obositi ru am coborat Piciorul Haitii pana la 1/2 ore de microbuz. Unde am campat urmand ca a doua zi sa ajungem inapoi in Vatra Dornei. Un prim contact pentru mine cu Calimanii.

Calimani vara (septembrie 2008)

Posted: 18 Martie 2010 by Mihai Cibotaru in Calimani

A fost o tura lunga cu plecar si sosire din si in Gura Haitii. Dupa ce am ajuns pe pietrosul Calimaniului am mers spre Retitis unde am dormit langa statia meteo, apoi am coborat urcand mai intai Calimani Izvor si Cerb pentru a ajunge de unde am plecat, in Gura Haitii.