Archive for the ‘ceahlau’ Category

Pe potecile Ceahlaului

Posted: 28 Aprilie 2012 by Mihai Cibotaru in ceahlau

Dupa mai mult de „4 luni, 3 saptamani si 2 zile” in sfarsit ajung sa urc iarasi pe munte. Timpul fiind destul de scurt dar mai ales luunga sedere departe de potecile muntelui fac ca prima iesire pe anul asta sa fie in Ceahlau.

Incepem drumul la mijloc de aprilie din Durau spre cabana Dochia unde aveam rezervarea facuta de cateva zile, pentru a nu fi nevoit sa dorm prin jnepenis, avand in vedere ca zapada inca era la ea acasa, inpreuna cu multa apa, plus ca echipamentul meu de munte e impartit  in mai multe locuri aflate la multi kilometri unul de celalalt.

Urcusul  pe banda rosie il incepem pe la ora 18, presupunand ca in 3-4 ore sa ajungem sus la cabana. Lipsa de iesiri din ultima vreme isi spune cuvantul dupa cabana Fantanele. La fiecare metru se simte ca in Germania berea si uischiul e foarte ieftin. Iar plimbarile cu bicicleta prin nordul continentului nu par sa readuca vre-un echilibru fizic care sa ma faca sa reusesc sa imi controlez in totalitate picioarele de la genunchi in jos. E prima data cand gafai cred pe aceste portiuni mai sus de Fantanele. Greutatea rucsacului cat si oboseala acumulata in timp isi spun cuvantul. 

De la morminte apare zapada si apa pe poteca. Mai  sus de Cusma Dorobantului aprindem frontalele.

Ajungem pe la ora 22 la cabana uzi varza la picioare din cauza zapezii in curs de topire si a faptului ca bocancii sunt de vara, adica se usuca la fel de repede cum se si uda. In cabana ma reintalnesc cu un vechi prieten, Andrei, venit si el in concediu in tara. Stam la barfe despre ce a fost cu muntele si ce va fi pana pe la 3 dimineata.

A doua zi, sambata vremea se mentine sau mai bine spus devine monotona: ceata multa, adio rasarit, rafale de ploaie si un frig patrunzator. Pe langa „menajul de cabana” si jocuri de societate numeroase drumuri (pe banda rosie) pana la usa cabanei in speranta schimbarii vremii. Hotaram pe la 12-13 sa tragem o fuga pana la schit unde aprind si eu cred pentru prima data aici doua lumanari. Dupa amiaza avem parte de o fereastra cu vreme buna pentru vre-o trei ore care tine exact pana ajungem pe Vf. Toaca si care revine dupa ce coboram. Asta e, data viitoare va fi mai frumos…

Andrei coborase de dimineata asa ca ramanem doar doi, eu si Roxana care rupem in doua perechea de carti de joc carata sus. A fost partea din echipament cea mai folosita. Cabana e ok, se pare ca va intra in renovare in vara asta (ramanand deschisa in acelasi timp turistilor), apa in continuare numai de la izvor, bucatarie sau butoi, preturile la cazare de la 50 lei patul in camera de doua locuri in jos, cu cate 10 lei mai ieftin pe masura ce cresc numarul de paturi. La mancare rezonabile in continuare (asta citind meniul afisat, caci noi am carat cam totul in spate). Nu am putut rezista tentatiei unor pahare de bere de la dozator. Ieftine chiar!

Duminica stam la o barfa cu cabaniera, mancam si o luam la vale pe acelasi traseu. Zapada intre timp s-a topit vazand cu ochii si coboram pana in Durau cu ghetele uscate. Microbuzul autocar aglomerat la maxim, venea lumea la scoala in Iasi dupa vacanta de Paste.

In rest … mai putine vorbe, mai multa miscare pana data viitoare care sper sa fie tot anul asta.

Anunțuri

In cautarea lunii (Ceahlau)

Posted: 2 Noiembrie 2010 by Mihai Cibotaru in ceahlau, cort

         Imi luasem canoane cum ca nu mai plec pe munte pana cand … o sa am B. Pana la urma imi amintesc ca grupa sangvina e exact B si-mi iau dezlegare de la mine cum ca pot.

         Ajung de la munca si imi iau rucsacul dupa care la gara. Pardon, bancomat si apoi gara. Ieri seara stiam ca vom face halouienul’ prin padurile de la Barnova dar cum ne-am strans exact trei oameni am zic ca nu ar strica nici o plimbare prin Ceahlau.

            Incepem urcusul din Durau pe intuneric, socializam la Fantanele pe intuneric si ajungem la Dochia in bezna noptii. Luna s-a lasat asteptata cam timp de 2  1/4  cat a durat urcarea.

           Stam la barfe pana pe la ora 24 impreuna si cu Dorin (intamplarea a facut sa ne vedem sus in ceahlau in week asta) dupa care mergem sa intindem corturile pe afara. Unde ghinion, pentru cateva secunde era ceata.

             Socializam iar dimineata iesim la un rasarit. Super senin, dar fara mare alpina. Peste noapte cald in cort, cam 6 grade; si cu multe sforaituri (ale „unora”). Mergem la cabana, bagam primusul  in functiune dupa care o fuga scurta pe Toaca. Inapoi la cabana, o depasim dupa 5 minute si o luam spre Poiana Maicilor. Iarasi ceata as ca prindem primul fir (sec acum) de apa si ajungem in mult mai putin de doua ore jos in Izvorul Muntelui.

            Masina nu-i, ocazie nu-i asa ca o luam la vale spre Bicaz (imi aduc aminte de facultate). Dupa creo 5 km opreste o pereche ce venea dinspre Durau (am promis ca le pun si numarul de la masina: NT-03-MOD). Opresc oamenii, ne inghesuim trei vlajghani cu rucsaci in brate in spate si ajungem la Piatra Neamt. Cu o repriza scurta e sforaituri. Evident!

            Multumim si inainte si dupa ce tanarul nu ne ia nici un ban. Frumos gest. La 14 suntem in oras, la 15 avem masina spre Iasi si la 18:30 sunt in piscina. Tura intensa de 26 de ore. mai multe cu alta ocazie, cateva imagini (jenant de tremurate) mai jos:

Din Ceahlau pana in Hasmas (prima parte)

Posted: 23 August 2010 by Mihai Cibotaru in ceahlau, cort, hasmas, vara

               Totul a inceput sa prinda viata in urma unui mail primit de la un bun prieten, ca raspuns a unei discutii avute prin februarie in jurul unei cani de vin fiert, mai precis intr-o seara geroasa de februarie in sala de mese a cabanei Dochia. Ma mai ajutase de cateva ori cu ceva informatii despre gps-uri si odata chiar mi-au fost vitale trackurile primate in idea ca am reusit sa ajungem pana la Vatra Dornei din Suhard prin viscol si mers pana la ora 21 in mijlocul lui ianuarie. Acum Adrian M. imi promise-se ca imi va trimite trackul ce pleaca din Ceahlau, din curmatura “La Tabla” si ajunge pana la Lacul Rosu. Era vorba de un traseu de aproximativ 50 de kilometri, care –vorba aia- trebuie facut macar odata in viata.

            Sfarsitul lunii aprilie prinde grupul nostru in pregatiri acerbe legate de iesirea deja clasica (in idea ca se organiza o astfel de iesire pentru a doua oara) de 1 Mai muncitoresc cu serata cultural-artistica. De data asta ramasese sa se mearga in zona Cheilor Bicazului, mai exact Cheile Laposului si de acolo campare sub celebra de acum in Iasi, Piatra Vithovos. Nu eram foarte convins personal de aceasta iesire avand in vedere traseele relative lejere atat la urcat cat si la coborat cat mai ales timpul liber avut la dispozitie care ma indeamna mai degraba la o iesire de 3-4 zile si nu la un week-end.

            Sunt nehotarat pana in momentul in care (uitasem deja) primesc trackurile din zona, plus bonus culmea Tarcaului lunga de vreo 20 si ceva de kilometri. Intelegere din partea familiei exista asa ca urmatorul punct ce trebuie rezolvat e sa mai gasesc macar inc ape cineva dispus sa mearga cu mine. La un moment dat pe langa Adrian H. mai sunt inca doua personae dispuse pentru ca pana la urma joi dimineata in Piatra Neamt sa ne intalnim doar trei: Laura, Adi si cu mine.

            Seara de miercuri trece repede la sedinta saptamanala impartind sapci le primite de la GriSport; bocancii mi-i cumparasem cu o zi inainte si pentru a nu avea surprize pe munte, inca de cand ii platisem ii si pusesem in picioare. Asa ca marti si miercuri eram cam singurul om din toata suburbia Iasiului incaltat cu bocanci care ducea gunoiul in spatele blocului, cumpara paine ori iesea cu copilul la plimbare. Norocul meu a fost ca nu a fost suficient de cald pentru a trece la pantaloni scurti, atunci sa ma fi vazut fotografiat! Ajung cam odata cu primul cantat al cocosilor acasa asa ca imi pun ceasul sa sune pe la 4 dimineata. Aproape ca niciodata imi facusem rucsacul inca de la amiaza, asta in speranta de a nu mai pleca (cum mi s-a mai intamplat in ultima vreme) cu ruscacul plin de nimicuri si cu lucruri esentiale uitate pea casa.

            La ora 6 plec din Iasi cu un pumn de acumulatori; un rucsac de aproape 20 de kilograme inclusiv apa minerala de rigoare de 2,5 litri; o borseta plina de harti (imaginatia imi daduse aripi asa ca aveam si harta Tarcaului la mine, plus cea a muntilor Ciucului); o jumatatea de Jamaica pentru noptile reci in care urma sa ne incalzim cu cate o cana de ceai fierbinte (Milcovul imi secase in balcon cu o seara inainte); cu maxim sase zile libere da cu promisiunea ca marti cel tarziu sunt acasa si cu un bilet dus –platit evident- pana la Neagra.

            Joi 29.04.2010 Neagra (530 m) – paraul Neagra Mare – Varful Neagra Mare (1138 m) – poiana/curmatura Varatec (1362 m) – spre platoul Ceahlaului – platoul Ceahlaului – campare (1800 m). Traseu destul de lung pentru masivul Ceahlau, la sfarsitul zilei dupa ce am facut si tura de rigoare pentru umplut sticlele cu apa de la izvorul de langa schit (Fantana Mitropolitului)       gps-ul ne arata cam 18 kilometri facuti in aproximativ 9 ore din care 2 au fost pentru pauze si relax.

            Fericirea face sa fi descoperit prin jungle numita internet si firma de transport cu care am plecat acum, firma ce are o cursa direct pana in Neagra (de fapt pana la Oradea) si care ne lasa acolo la o ora rezonabila, in jur de 9:30 dimineata. Asa ca la ora 8 cand opreste microbuzul in fata autogarii din Piatra Neamt nu e nici o problema in a intregi gasca, avand in vedere ca Laura tocmai ajunsese de jumatate de ora din Bucuresti cu trenul iar Adi era la el acasa. Socializam rapid si constat cu bucurie ca lucrurile par sa mearga bine intre noi, cu toate ca nu mai fusesem in aceasta formula pe munte. Chiar lucrul minunat e ca Laura deja tinteste si catre a doua parte a traseului colorata cu un verde fosforescent pe harta ce circulase intre noi pe mail in ultimile zile si care se dorea a fi un fel de bonus in cazul in care ne mai tineau picioarele. Bonusul consta in continuarea traseului si dupa varful Licas pana in pasul Pangarati dupa care o traversare spre est a Hasmasului prin Poiana Alba, cu coborare in satul Trei Fantani si intoarcere la Lacul Rosu.

            In Neagra, sat component al comunei Tasca, asezat la confluent raurilor Neagra si Bicaz traseul porneste chiar din central localitatii, de langa biserica si de langa magazinul mixt/crasma care mereu am gasit-o cu lacatul pe usa. Din Bicaz pana aici am facut cam 10 kilometri iar de la Piatra aproximativ 35 kilometri. Prima noastra grija e sa ne ajustam bretelele rucsacilor dupa care o luam la drum. Pentru inceput traseul merge spre nord pe drumul forestier pentru aproximativ 5 kilometri.

            E joi asa ca prima parte a drumului e destul de populata de catre lucratorii forestieri. Masini care se incarca cu busteni, masini goale, cizme galbele, foarte galbene si fumul de la sobele ce incalzesc vagoanele de table in care isi traiesc viata de luni pana vineri. Vremea e de vis, cald si frumos, cu norii fotogenici ce se aliniaza in stanga si in dreapta noastra. Doar pe jos e ceva noroi, de la ploile ce se pare ca au spalat pamantul cu o zi-doua in urma. Mergem constant pe malul stang al paraului Neagra Mare, fiind depasiti de un convoi de carute.

         La iesirea din sat, o tabla indicatoare ne spune ca drumul forestier continua pe Neagra Mare inca 7,8 km. Drumul urmareste spre amonte, in principal, malul stang al Paraului Neagra pana la confluenta cu Paraul Neagra Mica. De la soseaua nationala de unde am plecat acum cateva zeci de minute sunt 3 km. Un drum forestier urca si pe malul drept al Paraului Neagra Mica. Suntem la confluenta paraielor Neagra Mare si Neagra Mica, acestea limitand un picior de munte ce coboara din Varful Neagra. Insotim mai departe pe malul stang, tot spre amonte, Paraul Neagra Mare, traversam apa si trecem pe langa o cabana forestiera (in zona apare si un stalp indicator) si  revenim impreuna cu drumul forestier pe malul stang. Trecem de locul in care am facut dreapta in urma cu patru ani si ne-am croit propriul traseu pana pe vf. Neagra si mergem inainte pe forestier. Gasim un mic popas pe dreapta si ne oprim sa ne tragem sufletul.

             O felie de cozonac si o gura de apa rece dupa care la drum. Facem glume legate de faptul ca fiecare se ofera sa consume din propriul rucsac si sa ofere si celorlalti cu multa generozitate. Ajungem la  concluzia ca in prima zi nu vom putea merge prea mult pentru ca vom manca ca nesatuii iar in iar din a doua zi va urma sa ne intoarcem acasa pentru ca vom ramane fara mancare si vom face concurenta lupilor la urlete (de foame). Marcajul e inexistent pana aici, nu am vazut decat un singur stapl si un semn chiar pe gardul de care ne-am sprijinit rucsacii cand am coborat din microbuz. E adevarat ca drumul e cat se poate de vizibil , insa ma gandesc ca s-ar fi putut aplica macar un semn la 500 metri, doar asa de moral, sa nu-ti vina idei prin cap cum ca ai fi prin cine stie ce masiv. Mai ales ca din momentul in care am prins marcajul, acesta era aplicat cu maxima generozitate, chiar prea generos. Pana atunci insa cu burtile pline si cu gandurile aiurea uitam sa ne mai uitam in jurul nostru, asa ca in momentul in care intindem harta concluzionam (mai tarziu ne-am dat seama ca am gresit putin, oricum nu vital) ca ar cam fi cazul sa facem dreapta. Marcaj nu e asa ca hotaram sa mergem tot pe unde ne-au mai dus pasii.

               Asta inseamna ca vom merge pe un forestier destul de bine profilat dar si destul de pieptis direct catre varful Neagra (1138 m) de unde stiam traseul catre poiana Varatec. Mergem pe drum si uneori taiem serpentinele dupa gps in dorinta de a ajunge cat mai repede intr-o zona cu vizibilitate. Prindem un picior de munte si odata cu sufletul nostru simtim cum prindem si altitudine. Gasesc cateva tuburi care ma fac sa cred ca sunt de la un pistol de semnalizare, insa dupa doua zile cand am facut jonctiunea cu restul trupei aflu ca sunt mai degraba „made by braconaj”. Tragem de noi cam jumatate de ora asa prin balarii si ajungem inaintea varfului cam cu 200-300 metri la liziera padurii. Recunoastem locurile si dupa o pauza scurta de fotografiat gentiene si ciubotica cucului (plus o duzina de papadii ce impanzisera tot locul) hotaram sa facem o pauza mai lunga chiar pe varf.

          Dupa ce trecem pe langa cativa fagi seculari, contorsionati de cine stie ce stihii, ajungem chiar in Varful Neagra (1 138 m). De aici, spre stanga (vest), pe pantele care coboara in albia Paraului Neagra Mare, continuata spre amonte cu Paraul lui Budu, se asterne padurea batrana de foioase si conifere. Continuam pe poteca de creasta, care cand coboara, cand urca lin prin padurea frumoasa si deasa pe versantul stang si rara, aproape inexistenta pe cel drept.Tot pe partea dreapta se deschide o priveliste cuprinzatoare spre obarsiile Vaii Neagra Mica si spre Obcina Piatra Arsa. De aici urcusul se accentueaza. Printre molid si brad, zarim o portiune de padure cu zada tanara. Poteca paraseste creasta si continua, tot in urcus, in final in serpentine din ce in ce mai scurte si mai pieptise (motiv de intrat in rezerva strategica de apa), pe pantele dinspre sud ale Varfului Varatec. In mai putin de o ora de la Varful Neagra am iesit in Poiana Varatec, larga, in care se gasesc atat varful, cat si curmatura cu acelasi nume. Suntem la 1 250 m altitudine, este aproape ora 13 si consideram ca e timpul ca si sandwich-urile noastre sa ne elibereze de greutatea lor. Cautam un loc in care razele soarelui sa ne mangaie din taote unghiurile. Ne cocotam sus, cat de sus putem si avem o priveliste minutata in fata ochilor. Identificam in zari Piatra Unica a Hasmasului si probabil (conform busolei) undeva pierduta creasta Tarcaului si a Ciucului. Langa noi, la o aruncatura de bat peretele Turnului lui Butu si Ana, Poiana Batca Neagra, Poiana Stanilelor strajuita de Piatra Sura.

             Data trecuta mersesem tot pe directie matematica din Neagra pana in Varatec insa acum, dupa scurtul popas si dupa ce am admirat dantelaria alba a ceahlaului ce aparuse timid la orizont ne intersectam cu traseul nostru initial, acum asa de bine marcat, ca pana pana si orbul ce s-a ratacit in Braila acum cateva zeci de ani putea sa urce pe traseu fara nici o grija ca s-ar rataci. Deschidem harta si concluzionam ca ar mai fi trebuit sa mai fi mers cam 500 metri si dupa aceea traseul facea dreapta. Pana aici am facut cam 4 ore si dupa pauza binemeritata deabia putin inainte de ora 14 n eluam rucacii in spate. E prea frumos afara, e prea frumos locul ca sa ne grabim; stam intinsi pe iarba uscata ca niste trantori ce asteapta ca doar razele soarelui sa-i incalzeasca si sa-i readuca la viata.

              Mai departe traseul merge spre dreapta in Poiana Maicilor unde ajunge cam in jumatate de ora pentru ca dupa inca aproape trei ore sa ne aduca in fata cabanei Dochia (1750 m).

              Insa noi ne pierdem in fata frumusetior naturii; ne pierdem si ne ratacim la figurat. Asa ca pasii nostri merg inaintea noastra, rucsacii nu ne mai apasa greu pe umeri si ne trezim in paradis. Nu inteleg un lucru in schimb, de ce paradisul e interzis daca din el tot iesim fiecare cu cate 2-3 peturi in plus atarnate de rucsac si culese de pe jos … Ajungem in locuri mai mult sau mai putin stiute, descoperite acum sau poate de la prima iesire pe acest munte; mergem fara a lasa urme, pasim fara a murdari … de fapt aproape ca plutim.

            Iesim din transa si din visare doar in momentul in care ne dam seama ca avem nevoie de apa, corturile fiind intinse deja. E putin inainte de ora 20, asa ca cel mai probabil apusul ne va prinde pe drum cu bidoanele pentru apa in maini, dar nu e nimic … norii s-au aliniat deja la apus iar spectacolul naturii e mirific.

           Luam tot ce seamana a sticla sau punga ce poate tine apa si plecam spre izvorul din spatele cabanei. Pe platou mai sunt mici petice de zapada, suficiente cat sa fie nevoie de purtat parazapezile. Trecem pe langa „Piatra Lacrimata” (numita asa dupa imaginatia localnicilor ce au identificat in blocul de gresie modelat de vanturi, ploi ori viscole chipul unui om ce plange) si dupa inca 15 minute ajungem la izvor. Debitul e impresionant, insa nu suficient de impresionant pentru ca capacul de la sistemul meu de hidratare sa se inchida ermetic. Pierd cateva minute bune, suficient cat sa raman in urma cu apusul. La inapoiere cand trecem pe langa schit un calugar ne intersecteaza drumul. Are privirea pierduta, atat de pierduta incat nu raspunde nici la salut. Nici mie si nici celorlalti. Ne grabim spre corturi, punem primusurile in functiune si admiram cum soarele apune la picioarele noastre.

            Ne dam greu spre corturile noastre, afara e cald si Laura tot asteapta sa rasara luna. Apar discutii legate de circulatia ursilor noaptea si de capacitatile lor olfactive de a identifica cascavalul afumat, pateul de ficat si tonul in ulei. Explicam Laurei ca „Ceahlaul nu-i ca Bucegiul” precum nici „iarna ca vara” dupa care intram in sacii de dormit. Din fericire noaptea nici macar nu adie  vantul, atat de linistita e vremea si peste noapte cortul e mereu luminat de luna. Frumos. Exceptionala noapte.

              Vineri 30.04.2010 campare Ceahlau – curmatura Piciorul Schiop – Jgheabul lui Voda – La Scaune – Obcina Tablei (Vf. Strungile 1318 m– Batca Savului 1246 m) – Curmatura Pintecului (Saua Tablei 1090 m) – Vf. Chicera (Kis-cser 1343 m) – Piciorul Heghesului. Aproximativ 10 ore inclusiv buclele de rigoare (a fost ziua buclelor, datorita marcajului inexistent si a portiunilor pe unde nu stiai nici macar cum ai ajuns acolo, dara-mi-te cum sa continui). Traseu marcat teoretic banda albastra. Teoretic doar (insa stiam din start lucrul acesta).

          Ne trezim pe la ora 5 dimineata, insa pana dupa ora 7 suntem prinsi in mrejele unuia dintre cele mai frumoase rasarituri pe care le-am vazut pe Ceahlau. Suntem deasupra tuturor cum s-ar zice iar peisajul este cu adevarat grandios in momentul in care ai o vizibilitate de 3600 si cu ajutorul hartii poti identifica orizonturile infinite. Repozitionam pe harta din memorie orase, baraje si sosele; statiuni turistice ori traseul urmatoarelor zile … vedem chiar si blocul aflat la vreo 200 de km unde stau eu, sau cel aflat la vreo 450 de km sau mai mult de unde vine Laura. Adi oricum e la o aruncatura de bat, el isi vede chiar si jardinierele de la fereastra.

         Initial spuseseram ca vom pleca pe la ora 9 cel tarziu, ziua de astazi fiind cea mai de „in necunoscut” dintre toate. Insa micul dejun, stransul corturilor (cat mai uscate, caci mai urma sa dormim in ele cateva zile), aprevizionarea din nou cu apa si drumul pana la izvor, caci harta nu ne arata prea multe izvoare fac sa plecam deabia pe la ora 10 la drum.

          De fapt prima parte va fi o reintoarcere pe traseul de ieri, urmand ca coboram pe banda albastra pana la intersectia cu drumul forestier ce urca de la Poiana staniel si ajunge pana la baza Jgheabului lui Voda si a Gardului Stanilelor. Jgheabul lui Voda este cel mai cunoscut jgheab (sau jigau cum îl mai numesc localnicii) si unul dintre cele mai frumoase din cuprinsul Muntilor Ceahlau. Pana spre mijlocul secolului trecut, csnd pe aici a urcat in platou domnitorul Mihail Sturza cu alaiul sau domnesc s-a numit Jgheabul Gardului, pentru ca limita Gardul Stanilelor incepe din platou si se sfarseste in apropiere de Curmatura La Scaune, avand o diferenta de nivel de aproape 600 m. Peretele abrupt al Gardului Stanilelor il margineste pe aproape toata latura sa dreapta (la nord), impreuna constituind o imagine cu adevarat caracteristica a masivului Ceahlau. Urcarea sau coborîrea prin jgheab nu este dificila în timpul verii, iarna impunand atentie sporita mai ales avand in vedere grosimea stratului de zapada care aici poate bloca de multe ori trecerea turistilor spre platou. Asta poate si din cauza ca este foarte rar circulat iarna.

           Din Curmatura Piciorului Schiop, de unde urmeaza sa intram propriu-zis in Jgheabul lui Voda, avem vizibilitate pana departe spre nord si sud-vest. Mai aproape putem identifica: varful Toaca (1 900 m) si cabana meteo de la baza sa, Piatra Ciobanului, statiunea Durau, localitatea Ceahlau pe Valea Schit si prelunga Obcina Boistea.

            Poteca este bine conturata insa din nefericire elanul muncitoresc ne este intrerupt de pojghita de gheata care ne face sa ne rotim in toate directiile; sunt in fata si din fericire scap fara cazaturi, insa de undeva din spate se aud de vreo trei ori salbe de onomatopee … Mergem cu grija de multe ori tain serpentinele de-a lungul careia coboara poteca dupa ce trecem de saua „La Palarie”. Ajungem repede pe marcajul banda albastra bine profilat din zona Pietrei Lacrimate si pana unde se termina drumul ce duce in Poiana Stanile (cale de acces care acum vre-un cincinal baietii cu ochi albastri se gandeau sa o continuie prin jgheab pana sus, la cabana Dochia) distanta fiind parcursa in mai putin de ¾ ore, asta in contitiile in care poteca a fost cu gheata. De aici de jos incepe oarecum necunoscutul. Stim si banuim ca ar trebui sa fie o poteca (pe harta chiar cu un marcaj foaaaaarte vechi banda albastra) insa o ratam. O intuim undeva in dreapta noastra la inceput spre baza peretelui jgheabului pentru ca odata ce ajungem jos in curmatura sa credem ca de fapt o aveam in stanga.

         Oricum ideea e ca mergem pe directia sud-est. Padurea este destul de deasa insa din fericire nu avem de-a face cu doboraturi. Pana „La Tabla” avem de coborat de sus de pe platou cam 600 metri diferenta de nivel, asa ca in continuare coborarea e destul de abrupta prin padurea de brad batrana. Intalnim si cateva izvoare, asa ca puteti umple bidoanele de aici cu apa. Oricum odata iesiti la drum, am reintalnit apa doar in momentul in care din viteza am facut o abatere nejustificata de la traseu. Unul din izvoare are chiar si o adapatoare amenajata (posibil pentru animale salbatice); din acest loc tinem stanga pe directia de mers mai mult si in curand prindem o poteca. La inceput pare de animal salbatic pentru ca dupa vreo 150 de metri sa dea intr-un drum de exploatare. Mergem in continuare si dupa inca 400 metri iesim in locul numit „La Tabla”, pe drumul care leaga localitatile Telec de Ceahlau la o inaltime de 1251 metri.

         Traversam drumul si ne oprim la umbra unui copac intr-o mica poienita. In apropierea noastra la cateva sute de metri ar trebui sa fie Vf Strungile (1318 metri) insa deocamdata e timpul sa bem o gura de apa si sa ne uitam pe harta. De fapt de aici si pana dincolo de varful Licas urma sa mergem pe un marcaj aproape inexistent. Ce mi-a placut e ca inclusiv pe harta mea cu Hasmasul acest traseu apare marcat cu banda albastra stearsa, semi-incolora, iar la explicatii am gasit „marcaj, degradat, slab vizibil” (oricum ceva de genul asta). Ideea e ca pana inainte de Curmatura Pintecului am gasit doar trei marcaje, iar acestea in primele 200 de metri.

         De acum urmeaza sa consultam mai des harta sau sa mai aruncam cate un ochi pe dracovenia de gipies’. Dupa cinci minute o luam din loc si nu stiu cum se face ca inteleg sa o luam pe drumul ce duce spre Durau pentru o scurta bucata. O iau repede inainte si dupa vreo 100 de metri cand ma uit pe aparat vad ca am luat-o haisa tare de tot; caut nordul, caut vestul, le gasesc pe toate si ajung la concluzia ca exact din sa pleca un drum forestier pe care trebuia sa-l tinem si noi in sus. La concluzia asta a ajuns Adi iar eu i-am dat dreptate abia jumatate de ora mai tarziu cand am prins drumul pierdut din start. Iar Laurei ii explicam ca fara astfel de momente (invarteli si semicercuri pe harta) o iesire la munte isi pierde din farmec mult.

           Gasim si cele doua marcaje lucru care ne confirma ca suntem pe drumul cel bun. Gps-ul imi spune ca suntem chiar langa Vf. Strungile si-l identificam cam la 50 de metri de carare impadurit, ca o cusma fara a iesi cu nimic in evidenta. In schimb Ceahlaul imi ofera o imagine de vis, imagine pe care nu imi imaginam ca imi va fi sa o vad. Batca Neagra si apoi Piatra Sura in fata peretilor de piatra a Stanilelor, dincolo de care brana vestica a Ocolasului Mare ce se ridica ametitoare din padure pana spre albastrul purpuriu al cerului. Si deabia in acest moment imi dau seama ca mai trebuie sa ma invart mult in jurul Ceahlaului pana sa-l vad din toate cele 360 de unghiuri pentru a putea spune ca-i cunosc silueta inconfundabila.

            Drumul merge lin pe creasta in urcari si coborari domoale, pe drumul foarte bine profilat. O tinem asa pentru o ora aproape; ceasul arata ora 13 si caut pe gps un punct unde sa ne oprim pentru pauza de pranz. Imi arata ca traseul merge relativ in linie dreapta si aproximex cam inca 5 kilometri pana ajungem la granita judeteana dintre Neamt si Harghita. Vorbim intre noi si tragem nadejdea de a manca chiar acolo, in curmatura Pintecului.

        Incet drumul isi schimba configuratia, uneori doar imaginatia noastra il mai mentine pe harta; devine acoperit cu doboraturi uneori si mai mereu este invadat de tufe de zmeura, semn ca de multi ani nu s-a mai circulat pe el. Avem mai mereu deocamdata vizibilitate, uneori in fata vedem Highesul, la baza caruia ar trebui sa campam in seara asta iar in spatele nostru Ceahlaul. Afara e cald, e foarte cald si pana acum nu am intalnit izvoare pe aici; in schimb doua stani darapanate care probabil in zona lor posibil sa fi avut si o sursa de apa. Drumul de infunda de mai multe ori, parand de netrecut si doar gps-ul ne dumireste de directia ce trebuie urmata. Cand e bine profilat mergem repede si cu spor. La fel se intampla si la una din curbele drumului unde o luam in stanga si apoi prindem un fir de apa de-a lungul caruia mergem cam 500 metri la vale. Laura e cea care da semnalul de alarma; retinuse ca harta ne ducea mai mult pe curba de nivel si nu in coborare. Aparatul meu nu-mi spusese nimic, si nici nu aveam cum sa vad avand in vedere ca scara la care era setat era de 2 km. Ne oprim, il adun la 200 metri si vad cum o luaseram frumos spre sud-est in loc sa tinem sud-vest si daca continuam asa firul de apa urma sa ajunga in Paraul cu Strung si de acolo in Bistra Mare. Caldura e caniculara, sunt aproape 300C si avem de ales intre doua rele: sa ne intoarcem inapoi ori sa ne luam inima in dinti si sa o luam direct prin padurea deasa cale de vre-o 300 metri pana urma sa ne intersectam cu drumul pe care (nu stiu cand, nu stiu cum) il scapasem de sub ochi.

          Facem pauza de dulciuri, facem pauza de hidratare si incarcare cu apa dupa care o luam cap-compas spre vest prin padure. O gramada de uscaturi, cateva doboraturi si un ocean de frunze uscate. Plus mai bine de 100 metri diferenta de nivel in 300-350 metri distanta. Asta ne-a asteptat in urmatoarele 20 de minute; si dupa ce am ajuns la drum am mai mers inca 15 minute dupa care ne-am oprit pentru masa. Din pacate nu am ajuns in curmatura Pintecului (1090 metri) unde si judetele se schimba dar si masivele montane, de acolo urmand a intra in Muntii Hasmas.

           Este trecut de ora 15 asa ca ne permitem o mica pauza in care si talpile noastre sa simta aerul curat de munte …

            Am plecat doar de 5 minute la drum si iarasi am ajuns intr-o fundatura: drumul dispare dintr-o data iar gps-ul imi arata trackul undeva la vre-o 200 metri in stanga pe directia de mers; o luam prin padure iarasi infruntand direct toti coapcii si toate balariile si mai consemnam o bucla si inca ¼ ore piersute in cautarea marcajului. De fapt gasim drumul caci marcajul de mult a disparut. Drumul nostru intra puternic in urcare si dupa inca 30 de minute ajungem in curmatura, loc de intersectie a traseului nostru banda albastra cu traseul triunghi rosu care vine din satul Pintic. Suntem pe cumpana de apa dintre bazinele de receptie a Bistricioarei si a Bistrei Mari (ce se varsa in Bicaz). Suntem de aici in muntii Hasmasului

           La est, limita acestor munti este mai lunga si se desfasoara tot pe cursuri de ape. Din valea Bistricioarei, catre sud-est, paraul Pintic formeaza pe intregul sau parcurs limita dintre Hasmas si Ceahlau, limita care, trecand apoi peste saua Tabla, se continua catre sud, in lungul vaii Bistra, pana la confluenta sa cu paraul Capra (Jidanului); de aici inainte, limita masivului o formeaza firul acestei ultime vai, pana la varsarea sa in Bicaz. In continuare, spre sud, pana la confluenta vaii Iavardi cu Valea Rece, Hasmasul se invecineaza la est cu Muntii Tarcau de care este despartit prin paraiele Damuc si Fagului. Pe acest parcurs, linia despartitoare urca de la 580 m altitudine pe raul Bicaz la 610 metri la Gura Damucului si la 1300 metri pe cumpana de ape dintre Damuc si Valea Rece.

         Apare prima mare dilema a zilei: din aceasta intersectie trackul meu ocoleste spre nord-vest varful Chicera pentru a iesi dincolo de el in Piciorul Heghesului, pe cand harta ne arata ca traseul trece chiar pe varf, la 1343 metri. Plus ca apare o portiune marcata ca-n palma, unde marcajul zici ca a fost proaspat aplicat. Avem incredere in track dar poteca bine conturata si corect marcata ne face cu ochiul. Nu stam mult pe ganduri si hotaram sa mergem pe traseul marcat. Am o mica indoiala uitandu-ma pe profilul ce mi-l arata gps-ul insa merg si eu inainte. Adevarul ca marcajul era impecabil.

           Mergem cam 1 km dupa care marcajul dispare, insa nu si poteca. Mergem inainte dupa busola si harta. Mergem spre vest/nord-vest. Drumul devine poteca ingusta care mai apoi e invadata de zmeuris. Urme de ursache si vre-o doua black-shituri ne fac sa ne scoatem fluierele. Facem ceva galagie si-i dam inainte. Poteca devine jungla cu doboraturi si tufe de zmeuris, plus spini. Multi spini. Adi scoate maceta, eu scot injuraturi. Laura e in fata si scoate sufletul din noi. Mergem greu, foarte greu … de fapt mai mult stam pe loc cautand un sens dupa busola si apoi o directie pe teren pentru a putea avansa.

            Ajungem intr-o mica poienita unde poteca se transforma in drum si drumul o ia spre nord-vest. Insa noi trebuie sa o tinem spre vest, in acea directie e varful. Coboram putin pe drum si vedem cum se desprinde la stanga inca unul chiar pe directia noastra de mers. O luam pe acolo si mergem cu spor; nu mult ci doar pentru vreo 400 de metri. Drumul se termina brusc intr-un hau. Deasupra lui pe partea stanga pare sa se profileze o carare. Ma strecor pe dupa niste copaci si mai merg inca vreo 50 de metri. Dispar in padure unde cararea deabia mijita dispare in o suta de mii de carari. Clar e o poteca batuta de animale si dupa cum se ramifica putem juca pana maine dimineata prinselea’ prin padure. Ma intorc si conunic sentinta: nu-i loc de mers inainte. Ne intoarcem in mica poienita de mai sus. Laura lasa rucsacul si se avanta in padure. Exact pe directia busolei: vest. Se intoarce si spune ca parca se profileaza ceva tinid printre copaci. O luam in directia asta, e singura directie la urma urmei, daca e sa ne blocam ne intoarcem si coboram pe forestierul de la picioarele noastre ce ocoleste Chicera. A naibii varful asta … deja avem o ora aproape de cand ne invartim pe langa el.

             Apare sau reapare marcajul forestier, „H” rosu care ne insoteste de cateva ceasuri bune; apare si reapare marcajul Laurei, un soi de liliac salbatec (nu prea cred in marcajul asta dar dupa ce ne-am invartit de-am ametit incep sa nu mai fiu atat de reticient la semnificatia florilor). Sarim busteni si ne ferim de spini. Dam de pe noi crengile ce le adunam in spatele ruscacului. Admiram ghiocei si admir un briceag ce-l gasesc chiar langa un bustean doborat de vant. In iau ca amintire si ca prada de razboi. Prada de Chicera!

            Un prim blocaj pe directia noastra de mers ce s-a transformat in Piatra Craiului impadurita sau pentru cei ce cunosc Bistritei, intr-un fel de Bogulin-Pietrosu cu doboraturi si spini. Ocolim pe dreapta pe o poteca de animale. Uneori mai flueram, alteori mai mergem … la fel pierdem timp foarte mult cautand un sens de mers. Bine sensul e inainte (asa arata si busola si deci e corect); oricum stanga e imposibil sa cobori, in dreapta se mai poate –deocamdata- dar cu emotii. Dar inainte trebuie nu doar sa vrei ci si sa poti sa mergi! Poteca devine atat de ingusta iar haul din lateral atat de aproape de noi incat suntem parca la gimnastica defiland pe barna.

             Laura e in fata si ii iau locul; e in fata de ceva vreme si poteca devine cu adevarat impracticabila. Mai mergem vreo 100 de metri cand chiar nu mai se poate inainta. Ma opresc si-mi scop gps-ul: trackul e in dreapta mea cam la 150 metri, dar pana acolo e hau, ar trecui sa ne intoarcem si sa cautam o scurtatura spre el. E la urma urmei ultima varianta spre care putem merge la frontala pentru a iesi de pe varful asta haotic. Pana la varf mai avem putin, altimetrul lui Adi arata ca am trecut binisor de el. Castiga satelitul in fata presiunii atmosferice. Asa ca mai avem pana la varf. Trecem de el, mai mergem vreo 50 de metri si chiar nu mai pot sa ma strecor mai departe.

            Ne dam jos rucsacii si e randul lui Adi sa plece in recunoastere. Ne flueram pentru a tine legatura intre noi si pentru a sti ca suntem bine. Laura a ramas cu mine la rucsaci. Trec vreo 10 minute si cateva zeci de fluieraturi pana se intoarce Adi. E cu maceta in mana, parca e din alt film. Mergem inca vreo 100 de metri dupa care cresta se cam curma brusc; ne spusese si Adi lucrul asta. Desfacem iarasi harta si o pozitionam din nou pe nord. Vedem unde suntem si concluzionam ca locul nostru de campare ar trebui sa fie la cateva sute de metri (nu multe) in stanga noastra. Ca trebuia sa fie in stanga stiam de cand am inceput urcusul pe Checera, dar de vazut inca nu-l vazusem. Nici macar o bucatica din Varful Highes, care e cu vreo 160 de metri mai inalt. Clar padurea de aici nu a vazut de mult timp coada de topor prin ea.

            Urmeaza sa coboram drept inainte si doar cand nu se poate sa ocolim stanga/dreapta. Ar fi o diferenta de nivel de vre-o 150 de metri. Trag un sfant printre dinti si o iau inainte. Imi tin mainile in fata pentru a ma mai recunoaste prietenii cand terminam de coborat. Ne cam grabim caci deja este ora 19 si trebuie sa iesim din padure cat mai repede. Tufe de zmeura, doboraturi, spini … toate se dau din fata mea, a lui Adi si a Laurei. Terenul devine mult mai inclinat, panta e cred cam la 500 asa ca ma opresc pentru cateva secunde. Sa-mi tag aerul in piept si sa-mi iau un nou punct de reper. Cobor si uneori pentru fractiuni de secunda am ochii inchisi; e prea des zmeurisul. Fluier si fluieram, nu suntem chiar acasa la noi aici, ne simtim mai mult musafiri.

            Tin mai mult dreapta, picioarele calca totul in fata lor; trag de mine in dorinta de a iesi mai repede din valcelele in care am intrat.

           Si vad un semn; nu forestier, nu de circulatie sau semn de carte. E chiar banda albastra si inca pe un drum forestier bine conturat. Doar ca mai sus drumul dispare. Si nici nu ne intereseaza in sus, noi vrem sa coboram spre vest. Le spun si celorlalti; nu ma cred dar sunt fericiti cand il vad. Suntem fericiti. Suntem pe calea cea buna. Moralul e la cote maxime asa ca tragem tare de noi; daca acum jumatate de ora de gandeam de bivuac in padure cocotati pe niste pietre acum ne gandim la locuri cat mai drepte de cort. Ce-i si cu confortul asta combinat cu natura firii unmane …

             E aproape 19:30 cand iesim in marea poiana denumita Piciorul Heghesului. Avem cam 10 ore de cand am plecat din Ceahlau –cu tot cu pauza- si aproape 13 km parcursi. Apa nu a existat pe traseu si noroc ca ne-am ratacit pe firul acela de apa.

             Scoatem harta si vedem ca prin zona sunt cateva izvoare care mai jos formeaza Paraul cu Peste (Halas) ce se varsa in Pintic. De fapt aici sunt si cateva salase (nelocuite inca) asa ca e destul de probabil sa fie apa. Pana atunci ochesc doua petice mari de zapada care la nevoie impreuna cu fasa elastica din trusa de prim ajutor se pot transforma in cativa litri de ceai. Ceai din fructe de padure proaspat si bun.

            Pana sa cautam loc de campare respiram peisajul din jurul nostru. Minunat loc, minunat cer, minunat paharul cu apa rece ca gheata care curge din termosul lui Adi. Putin dupa ora 20 gasim si loc de cort (cam la 1150 metri), chiar langa un izvor cu apa ca gheata pe un mic platou de unde avem un peisaj de vis: intregul Ceahlau, care ne ofera privelistea sa de la Turnul lui Butu si Ana si pana dincolo de Toaca. Stam cu harta in mana si cu mintea si ochii pierduti in fata naturii. Mancam, ne hidratam si iarasi mancam. Stam la taclale mult in noapte asteptand sa rasara luna.

             Ducem mancarea la un copac unde o ridicam sus cu o cordelina. Laura are inca spaima ursilor din Bucegi, Adi imi spune ca asa e normal sa tinem mancarea (stiu, stiu) si ca nu ne vom invata pana nu o vom pati odata’si’odata si va da ursul peste noi.

              Adormim iarasi tarziu dupa o zi istovitoare; nu neaparat ca urmare a kilometrilor parcursi ci datorita modului in care a trebuit sa ii parcurgem. Imediat ce am ajuns acasa am spus ca nici platit nu mai calc pe acolo; acuma uitandu-ma in urma si stiind exact la ce trebuie sa ma astept si cum sa-mi dozez efortul si timpul, mai ca m-as intoarce. Amatori? Avem pana in acest punct aproape 31 de kilometri hoinariti pe munte si prin munte.

La mijloc de saptamana (ianuarie 2010)

Posted: 14 Iunie 2010 by Mihai Cibotaru in ceahlau, iarna

                Sunt adeptul iesirilor pe munte lungi, de mai multe zile, poate chiar de o saptamana astfel incat timpul petrecut pe munte sa fie infinit mai lung decat timpul petrecut in mijloacele de transport; ori in gari, autogari si autostopuri. De multe ori am refuzat sa plec intr-un week-end spre destinatii mai indepartate de casa mea pentru simplul motiv ca drumul dus intors pana acolo ar fi durat mai mult decat iesirea propriu-zisa pe munte. Numai ca uneori timpul tau sau al celor de langa tine e destul de limitat asa ca uneori apar si astfel de iesiri, de o zi. Iar in aceste moment care apar e multe ori pe nepusa masa, adica din senin cel mai usor de ajuns si mai accesibil pentru noi este Ceahlaul. Un fel de Bucegi pentru altii …

Inainte de Lutu Rosu

            Vorbisem initial cu Ionut C. sa facem o iesire de doua zile, mai ales ca timp aveam berechet la dispozitie; sa mergem cu cortul si sa campam undeva prin Ceahlau. De unde am fi putut admira un apus de soare scaldand peretele Jgheabului lui Voda, ori un rasarit care sa mangaie covorul de jnepeni ce acopera platoul in prelungirea caruia se afla varful Ocolasul Mare. Locul il stiam dintr-o vara trecuta, de fapt chiar dintr-un mileniu trecut cand incepusem sa merg pe munte cu cortul. Ce vremuri, ce oameni, ce caractere …

            Planurile de acasa nu s-au potrivit cu cele din Iasi asa ca pana la urma ne-am multumit amandoi cu o escapada de o zi, alaturi de noi fiind Stevan si Vasile, doi prieteni de-ai lui Ionut. Carora am aflat ca urma sa le facem noi acum, in Ceahlau, botezul in turele de iarna. In masina mai era loc de o persoana, insa pana la urma nu s-a mai gasit nici un amator.

            Cateva telefoane date marti seara dupa care a urmat un rucsac facut pentru o iesire de o zi. Si cum iarna asta nu a fost saraca in precipitatii, iar perioadele reci au alternat cu perioade in care temperaturile au fost mai ridicate, m-am gandit sa-mi iau si coltarii si rachetele cu mine. Mai ales ca din descrierile unor voinici care ajunsesera cu un week-end in urma in Ceahlau stiam ca zapada e imensa pe traseu iar sus pe platou destul de afanata.

            Marti 20.01.2010 Iasi – Izvorul Muntelui (auto) – Lutu Rosu (punct albastru) – Polita cu crini – Calugarii – cab. Dochia (banda albastra) (tur-retur) Si cum timpii atat la urcare cat si la coborare sunt foarte relativi o sa zic ca in total am facut cam 8 ore.

            Dimineata de miercuri ma gaseste pe la ora 6 in intersectia de unde urma sa fiu recuperate de catre restul trupei care venea cu masina, eu fiind ultimul pasager. Ajung cu vreo zece minute mai devreme, timp sufficient sa admir perdeaua de fulgi de omat care se cerne de sus. In ultimile 24 de ore a nins constant asa ca ma gandesc oarecum cu frica la cum va fi drumul si mai ales cate ore ne va lua sa ajungem la baza muntelui. In oras pe ambele sensuri trec pluguri intr-o incercare relative de a decongestiona traficul. Si reusesc cu chiu cu vai.

Momente inzapezite din Ceahlau

            Baietii intarzie cateva minute asa ca incep sa simt lipsa unei cafele (plecasem cu capul in nori de acasa si uitasem sa beau una). Norocul meu e ca Vasile  si-a uitat si el manusile, asa ca pana ajunge acasa avem timp suficient sa bem o cafea in zona garii.

            Odata iesiti din oras vedem cum circulatia incepe sa se ingusteze asa ca sip e E85 se circula nu mai mult de o banda pe sens. Odata cu cresterea stratului de zapada incetineste si viteza asa ca ne vedem ajunsi prin Piatra Neamt mult dupa ora 8. Ocolim central orasului ce si-a transformat mai toate intersectiile in sensuri giratorii si inaintam incet dar sigur spre Bicaz.

          Spre surprinderea noastra prin Izvor pare proaspat dezapezit asa ca putin inainte de ora 10 terminam echiparea si suntem gata de drum. Apare evident si rangerul caruia ii platim biletele de intrare in rezervatie dupa care o luam la drum. Initial gandisem o urcare prin Poiana Maicilor insa intarziasem destul de mult din cauza zapezii de pe sosea. Apoi plafonul de nori se afla pe la 1500 metri plus faptul ca Stefan si Vasile erau la prima iesire de iarna. Adica nu mai fusesera pusi in situatia sa inoate prin zapada ori sa li se spulbere zapada in fata, de acolo pe dupa gat si mai departe. Deci nu le stiam ritmul si cum vor face fata la traseu. In aceste conditii urcatul prin Lutu Rosu pare cea mai buna varianta. La coborare … intai sa ajungem la cabana si dupa asta vom vorbi de coborat cum si pe unde.

Camera patrata din zona Detunatelor

           Ne ajustam chingile la rucsaci ne verificam daca am fixat corect parazapezile si daca betele de ski au lungimea potrivita si la drum. Zapada este destul de mare, rangerul ne spune ca e imensa, noi suntemconstienti ca daca a nins serios luni si marti urmele facute duminica de turistii ce au coborat sunt acoperite asa ca personal hotarasc sa-mi car si rachetele in spate. Rucsacul nu e greu, e facut pentru o tura de o zi (totusi nu lipseste sacul de dormit, caci nu stii niciodata unde te poate prinde noaptea) asa ca isi gasesc rapid locul deasupra.

           Ionut ii impinge pe cei doi invatacei in fata pentru a impune ei ritmul. Mergem pan ace intersectam axialul dupa care schimbam capul de coloana prin rotatie. Facem o pauza de un ceai fierbinte si o tigara la curmatura dupa care incepem partea cea mai grea a urcusului care tine un ritm constant pana “La Arsuri”. Daca jos plafonul de nori era destul de coborat odata cu cel de-al doilea popas cerul incepe sa se limpezeasca, culoarea albastra invaluind orizonturile si zarile de deasupra noastra. E iarasi cald, foarte cald in ciuda stratului de zapada ce este mai ales pe langa poteca.

          In ciuda numeroaselor “avertismente” ce m-au determ

Stancarii caracteristice ... Detunatelor

inat sa-mi car rachetele stratul de zapada pana acum nu a depasit 10-15 cm (stratul proaspat depus pe poteca) iar pe ultima parte a traseului in zonele mai ferrite de vant a ajuns probabil la maxin 20-25 cm. ritmul inpus de Vasile si Stefan ne cam incurca asa ca incepem sa ne distantam repede de ei. Traseul nu e periculos asa ca putem sa mergem mult in fata. Ma distantez si mai mult asa ca in zona Detunatelor imi las rucsacul in poteca si fac dreapta in incercarea de a ajunge la o camera cu o forma geometrica mai aparte. Strabat cam 2/3 din distant insa mai departe nu pot inainta. Stratul de zapada depaseste 1 metri si nu este inghetat, facandu-ma sa inot prin el. Colac peste pupaza, zapada acopera bolovani si grohotis asa ca nu prea stiu unde imi pun piciorul. Ma cocot pe o stanca mai inalta, dau zoom-ul maxim la aparat si incerc sa-mi astampar tremuratul mainilor si gafaitul respiratiei pentru a-mi iesi o fotografie cat de cat clara.

       Apare si Ionut cu restul undeva jos in spatele meu. Il strig si-si croieste si el drumul prin zapada pana aproape de mine. Ceilalti doi o iau inainte, urmand sa-i ajungem pe traseu. La intoarcere in poteca ne privim ceasurile ingrijorati; am facut deja cam 4 ora pana aici si mai avem cam o ora pana sa deschidem usa la cabana. Mult, destul de mult.

Greu la deal

          Ii ajungem repede pe cei doi din fata si ii depasesc repede. Iesim in golul alpin ce precede cabana Dochia. Zapada e destul de inghetata si desi inainte de a traversa jgheabul cabanei se profileaza o mica cornisa consider ca e inofensiva, asa ca nu mai ocolim pe traseul de iarna clasic.

            In spatele meu e Vasile, Ionut secondandu-l pe Stefan cu care a ramas ceva mai in urma. Cateva cuvinte schimbate intre noi dupa care intram pe ultima portiune. Zapada e inghetata bine, dar uneori imi mai joaca feste, piciorul intrandu-mi si pana dincolo de genunchi in zapada. Il “secondez” din priviri pe Vasile, vad ca se descurca dupa care ii dau mai repede inainte. Nu-mi place sa stau in asteptare intr-o zona mai expusa, mai ales ca de undeva de deasupra mea se aud doi caini lupi care ne latra. Pe mine, pe Vasile si mai ales pe cainele ce ne-a insotit din Izvorul Muntelui pana aici.

Asta da zapada!

             Din fata cabanei am timp pana ne reintregim echipa sa admir peisajul inconjurator. Se vede de jur imprejur pana dincolo de orizont. Dar imaginea care-mi ramane intiparita in minte e cioporul de capre negre ce scurma in zapada undeva intre Batca Ghedeonului si Ocolasul Mare. Sa fie vreo 8-9 capre negre. Minunat!

             Intram toti patru in cabana si avem parte de o surpriza placuta; ne asteptam sa fie frig inauntru, cand colo era mai ceva ca acasa: cald, curat si o muzica faina in surdina. Ne intampina ajutorul de cabanier, stapan al cabanei in timpul saptamanii care ne serveste cu cateva cani de ceai fierbinte. Ne scoatem primusurile, supele, ne reumplem termosurile golite intre timp cu ceai fierbinte dupa care ne uitam spre ceas: la urcat am facut aproape 6 ore, din care o ora ne-a luat numai cat am strabatul bucatica de gol alpin, pe care vara de exemplu in mod normal o faci in cinci minute, maxim zece daca e sa fii obosit si cu rucsac tip dulap in spate.

Cabana Dochia (1750 metri)

              Ora e aproape 18, soarele e deja aproape de linia orizontului asa ca varianta de traseu la coborare va fi acceasi cu variant aleasa la urcat. Nu avea nici un rost sa mergem prin Poiana Maicilor ori Jgheabul cu Hotar avand in vedere ca ambele trasee au portiuni expuse viscolului in care se aduna zapada troienita, lucru care ne-ar fi ingreunat deplasarea.

             Iesim din cabana nu inainte de a saluta cabanierul si de a-i multumi pentru ospitalitate si am probabil una dintre cele mai frumoase imagini ce mi-au ramas in minte din Ceahlau: e senin, e intuneric si se face ca spre Neagra&Stanile cerul parca a luat foc, iar in aceasta mare rosie se profileaza umbrele muntelui. Incerc cateva fotografii cu timp mare de expunere dar nu-mi iese minim … in momentul asta ma gandesc ca mai bune decat rachetele ar fi fost un trepied. Inghit in sec si-i dau tare inainte caci am ramas putin in urma.

                Ii identific pe ceilalti dupa lumina frontalelor ce licaresc prin padure si impreuna mergem repere la vale. S-a lasa si mai rece afara, asa ca cel putin la degete simtim gerul. Coborarea e destul de lipsita de evenimente, mai ales ca traseul e facut si la urcare iar acum e intuneric afara. Nu facem nici un popas asa ca in mai putin de doua ore (timp extraordinar tinand cont cat am facut la urcare) suntem la masina pregatindu-ne sa ne dam jos rucsacii din spate.

La coborare (fotografie facuta la urcare 🙂 )

             Se schimba soferul asa ca de undeva din spate incerc sa fiu copilot (de fapt vorbesc mai mult sa nu adorma soferul. Si nici eu). Zapada parca a mai disparut de pe sosea si mergem putin mai repede. In Piatra Neamt onoram oarecum o invitatie facuta de un bun prieten, care conform traditiei moldave ne intampina nu cu paine sis are ci cu tuica de prune indulcita cu miere de albine. Curat ospitalitate ce ne dezleaga limbile si ne inchide ochii trimitand pe unii in imparatia lui Mos Ene. Multumim lui Gabi iar drumul pana la Roman il facem lingandu-ne de pe bot ultimii stropo de tuica; pardon miere.

Priviri furise in spate

           O cafea in Roman si schimbat soferul, copilot din spate in compania altei cafele … nici nu-mi dau seama cand ceasul trece de ora 24. Aproape in acelasi timp in care ma dau jos din masina in fata blocului.

            Inca o zi, inca o poveste; de data asta din Ceahlau.          

Aniversare in Ceahlau

Posted: 10 Iunie 2010 by Mihai Cibotaru in ceahlau, iarna

            A avut mare dreptate cel sau cei care au spus ca nu le poti avea pe toate in acelasi timp. Lista de enumerari aidoma unui lant al slabiciunilor este lunga, insa esenta pentru mine e urmatoarea: cand ai bani nu ai timp, cand ai timp nu ai bani! Sau mai corect imediat ce ma intorsesem de prin Giumalau de la ultima iesire ca deja ma gandeam cum s-ar putea sa ajung in Ceahlau. De data asta in familie. Timp avem berechet in iarna asta, asa ca inca de vineri 12.02.2010 hotaram sa o luam frumos spre Roman iar de acolo sa plecam sambata dimineata spre inaltimile Ceahlaului.

           Evident de cand suntem in familie trei persoane si plecam spre munte cu opriri pe la Roman inca nu s-a intamplat sa reusesc sa-mi pun in masina rucsacul facut corect si cu tot ceea ce am nevoie in el; adica sa nu imi mai ramana in casa nimic din ceea ce cred ca mi-ar trebui in mod curent pe munte. Nu este nici o enigma, doar ca dacaatunci cand plec cu trenul la munte stiu ca am un singur bagaj care-mi este in spate; asa ca il impachetez si despachetez, verific odata si inca o data asa incat nu prea las nimic la voia intamplarii. In schimb cand e sa merg cu masina incep si termin cu o gramada de bagaje care evident nu sunt ale mele dar nici ale Elenei. Asa ca spre sfarsitul numeroaselor ture parter-etaj cinci cand portbagajul e plin imi aduc aminte de rucsac si de munte. Si imediat in cinci minute mi-am si facut bagajul si pornim la drum. Pentru ca apoi sa-mi rod unghiile … Vi s-a intamplat si voua cumva?

Sus pe munte

            In ultimii 5-6 ani Ceahlaul a fost muntele turelor de ultim moment, in clipele de nehotarare sau ca si varianta de mers pe munte in momentul in care timpul nu permitea o iesire mai lunga ori permitea o iesire doar de o zi. Acum nici nu eram foarte sigur ca vom ajunge pe Ceahlau; ne luasem si rucsacii cu noi ca mai mereu cand ajungem la Roman. Daca era sa fie vreme frumoasa dimineata si am fi avut chef plecam, daca nu ramaneam acasa. Asa ca seara de vineri ne gaseste hotarati sa mergem pe munte, dimineata la ora 6 eram in dubii pentru ca o noua alarma a telefonului de pe la ora 7 sa ma faca sa zic un nu raspicat in timp ce ma invelesc cu toata plapuma. Asa ca telefonul care m-a determinat sa intorc casa cu susul in jos a fost de la Dragos.

           Cum a inceput/aparut ideea de munte.

           Cu vreo doua saptamani in urma intrebasem pe o lista de discutii daca sunt primiti si simpatizanti vechi dar tacuti ai Alpin Clubului din Bacau. Stiam ca pe 13 februarie isi serbau a 20 aniversare pe Ceahlau asa ca ma gandisem sa trag si eu o fuga pana sus. Intre timp aflasem ca Tudor, Mihaela si … urmau sa fie acolo de vineri fiind inca in vacanta dintre semestre, iar Dragos din Bacau pleca sambata dimineata. Vorbesc si ramane sa vin cu masina pana in Piatra Neamt de unde sa plecam cu Dragos spre Izvorul Muntelui. Avantaj cauciucuri de iarna la zapada ce era pe soselele din zona.

             Asa se face ca sambata dimineata pe la ora opt in timp ce dau alarma mamei cum ca plecam pe munte incerc in timp ce-mi indes in rucsac niste haine sa trec si prin bucatarie pentru a-mi pune cate ceva si in ranita. Ne miscam repede la micul dejun si pornim spre Piatra. Dupa Dulcesti ne dam seama ca mersul pe soselele patriei e curata aventura: zapada cazuta in cursul noptii face traficul infernal, inclusiv pentru masinile de teren. Aflam ca si dinspre Bacau de unde vine prietenul nostru e la fel asa ca suntem mai linistiti: daca se circula greu si pe acolo inseamna ca nu o sa ne astepte mult pana sosim si noi. Parcam, schimbam incaltamintea, schimbam portbagajul rucsacilor si la drum. Pe la ora 13 intram in Izvorul Muntelui. Dincolo de Furcitura incepe dansul zapezii: una, apoi si a doua masina raman blocate in mijlocul drumului. Oprim mai in spate iar dupa noi inca trei masini. Sunt tot dintre cei care urca pe Ceahlau asa ca in momentul in care apare o pereche de lanturi noi iar posesorul recunoaste ca nu prea are experienta il ajutam sa le monteze. Scrasnet de roti, ambreiaje, patinaj artistic si masini care isi schimba directia de mers aiurea me scot din amorteala urmatoarea jumatate de ora cat dureaza sa facem ultimii doi kilometri pana unde urma sa parcam. Ajungem in grupul celor din urma, adica aproape jumatate asa ca ne echipam rapid. Salut vreo doi cunoscuti in acea multime si mai socializez cu inca cativa.

            Sunt destul de multi, cam 35-40 de persoane asa ca grupul e destul de neomogen. Cum si ora e destul de inaintata, plafonul de nori coborat, se hotaraste ca traseul de urcat prin Poiana Maicilor sa fie inlocuit cu cel pe la Jgheabul cu Hotar,  urmand ca maine coborarea sa se faca functie de contidiile meteo.

            Strans chingile rucsacului pe spate si la drum!

Prin Jgheabul cu Hotar

            Sambata 13.02.2010: Izvorul Muntelui (797 m)– Lutul Rosu (punct albastru) – izvorul Alb – Stanca Dochiei – Jgheabul cu Hotar – Vf. Lespezi – cab. Dochia (1750 m) (triunghi albastru). Marcaj foarte bun, timp la urcare 4 – 4 ½ ore.

           Intram pe marcajul ce duce spre Lutul Rosu si chiar vom merge pana la primul popas pe acest traseu, in felul acesta taind cateva serpentine ale drumului si scurtand cu aproape un kilometru distanta de mers. Zapada mare inca de la inceput, de 15-20 cm, pentru ca odata intersectat axialul sa depaseasca 25 cm. Tragem tare si pana la primul popas facem cam 35 de minute. Aici o scurta pauza de consultari. De jos de la cabana ramasese stabilit ca se va merge pe la Stanca Dochiei asa ca nu avem nici un dubiu ca s-ar fi schimbat ceva din planuri. O luam direct prin padure si in 5 minute iesim la soseaua ce leaga Izvorul Muntelui de Durau (reparata si redata in circulatie acum vreo doi ani cu ocazia unor alegeri daca tin bine minte). Pe sosea nu prea este zapada dar imediat dupa intersectia cu drumul ce duce in dreapta la Izvorul Alb cand trebuie ca noi sa facem stanga stratul creste considerabil. Sunt chiar in fata si teoretic pe mine a cazut pacatul sa fac urme. Dragos e si el in spatele meu si ceva mai in spate Elena. Norocul insa e ca de curand, cel mai sigur ieri au mai urcat pe aici probabil doua persoane (dupa cum am citit urmele) asa ca nu prea am ce urme sa fac. Bine, oricum era suficienta zapada si pentru al saptelea din urma mea.

            Traseul traverseaza de vreo doua ori paraul Izvorul Alb, momente in care trebuie sa fim putin mai atenti la zonele in care apa a inghetat pe margini.

               Cam la 1 ½ ore de cand am plecat ajungem la locul de unde izvoraste paraul Izvorul Alb, chiar de sub Stanca Dochiei. O gramada de legende despre stanca Dochiei cat si despre pozitionarea ei geografica in arealul Ceahlaului. Exista voci care spun ca adevarata stanca a Dochiei ar fi fost smulsa si dusa la vale de catre o avalansa. Turistii insa vroiau o stanca a Dochiei langa care sa se fotografieze, asa ca unul din cabanierii de la Dochia a trebuit sa o reinventeze.

Varful Toaca (1905 metri?)

          Legat de radacinile in istorie ale acestei stanci, una din legendele Ceahlaului spune ca:

            … Era in anul de lupta apriga 106, cand romanii au ajuns sub zidurile cetatii dacice – Sarmizegetusa, intr-o dimineata, cand luptele erau in toi, se ivi pe zidul cetatii o fata deosebit de frumoasa, imbracata in haina alba, tinand arcul cu sageti in mana. Era fiica lui Decebal. Romanii crezand ca este o zeitate n-au cutezat s-o loveasca. In noaptea ce a urmat, cetatea a cazut. Atunci, nefericitul Decebal chema pe fiica lui si-i porunci sa schimbe hainele regesti cu haine ciobanesti si sa fuga spre soare-rasare, prin codrii nesfarsiti, pana va ajunge la Muntele Cagheonul, locasul lui Zamolxes.

            Imparatul romanilor se manie tare ca a pierdut o astfel de prada. Si, imediat, dadu porunca unui centurion s-o caute în toata tara. Haituita si inspaimantata de urmaritori, Dochia ajunge la poalele Muntelui Cagheonul pe care incearca sa-l urce. Dar urmaritorii n-o slabeau din goana. Privind stancile fara viata, negurile triste si reci, precum si vulturii lacomi, Dochia se ruga lui Zamolxes, zeul cerului si al fulgerului, s-o prefaca in stanca ca sa scape de rusinea robiei. Un tunet naprasnic se auzi si muntele revarsa un potop de stanci peste urmaritorii romani, chiar în clipa cand erau gata s-o prinda. Printre trupurile insangerate insa, nimeni n-a vazut si pe cel al Dochiei. Se crede ca ruga i-a fost primita si Zamolxes a prefacut-o in stanca ce-i poarta si azi numele…

           Oprim si bem o gura de ceai fierbinte. Prilej pentru a lasa pe altii in fata noastra. De aici poteca urca putin mai pieptis prin padure. Zapada nu mai e asa de mare in padure, insa apare gheata care ne da de furca. Ramanem putin mai in urma, fiind depasiti de alti voinici si voinice. In mai putin de o ora trecem deja de serpentinele Jgheabului cu Hotar si ajungem in dreptul Santinelui, o alta stanca semeata ce domina iesirea in partea superioara a jgheabului. Aici vantul ne cam ia in primire asa ca scurtez cat pot de mult pauza si o luam inainte. Ajungem la primul stalp de marcaj si ma chinui sa-mi aduc aminte cati sunt pana sus; incerc dar nu reusesc, cred tptusi ca sunt 12 stalpi pana la Dochia. Plafonul de nori e coborat, pe la 1600 iar atmosfera destul de incarcata. Pe masura ce urcam vantul ne ia in primire iar stratul de zapada creste. Inaintarea e anevoioasa avand in vedere ca poteca propriu-zisa este troienita iar zapada ajunge si la peste un metru. Insa acum de cele mai multe ori cararea e pe deasupra jnepenisului, calcand pe zapada inghetata care ne tine la suprafata. Elena ramane putin mai in urma si simt ca inghet daca tin ritmul ei. Asa ca in urma unei scurte consultari o iau ianite, avand in vedere ca in spatele nostru mai erau cam 15 persoane care urcau.

            Imi programez cate o pauza la si intre fiecare stalp, apoi cate doua, apoi … nu mai e nevoie caci deja am ajuns pe vf. Lespezi. Oarecum impropriu numit varf aceasta mica ridicatura ce precede locul unde se afla cabana Dochia. Ajung in fata usii, ma scutur bine de zapada si intru in cabana. Ma intalnesc cu restul poporului urcat de vineri, plus un bun prieten Adrian. Datorita trackurilor lui am reusit de cateva ori sa imi continui tura pana la capat fara sa fiu nevoit sa ma intorc din cauza cetii ori a viscolului.

            Iau un ceai fierbinte, apoi inca doua in asteptarea Elenei. Cam dupa 10 minute apare, moment in care ne interesam si de locurile de somn pentru la noapte. Avem de unde alege asa ca luam doua paturi in camera unde am dormit si anul trecut in martie. Bine, acum de dormit am dormit in toate camerele de la Dochia, dar mai mult in campingul de langa cabana.

           Ne schimbam de hainele transpirate dupa care coboram in sala de mese la o cana de vin fiert. E devreme inca, afara tocmai ce apune soarele, asa ca ne asteapta o seara lunga de povesti si amintiri legate de munte. Cu toate ca e una dintre cele mai mari cabane de creasta, Dochia devine neincapatoare in fata atator iubitori ai muntelui. Cel mai mult ma bucura ca revad oameni pe care-i cunosteam de mult timp, ori ca mai mereu sus pe munte, legam prietenii cu altii noi. Din cand in cand iesim afara in speranta unui cer senin si plin de stele, insa din nefericire vizibilitatea nu e dincolo de coltul cabanei. Vantul sufla puternic viscolind zapada, asa ca pe vremea asta cel mai bine e sa fii la adapost.

Ultimii pasi inainte de cabana Dochia

           Mai tarziu avem parte si de o videoproiectie ai celor din Bacau cu imagini ce surprind cateva iesiri din turele realizate de ei in ultimul timp, atat de pe la noi din carpati, cat si de dincolo, de afara. Toata proiectia (destul de la obiect si cuprinzatoare) a durat cam o ora si a fost, zic eu, reprezentativa pentru acest club. Care pare mai degraba axa pe catarari si ture mai tehnice decat iesirile normale pe un munte.

        Duminica 14.02.2010: cab. Dochia – Detunatele – Piatra cu Apa – Poiana „La Arsuri” – curmatura Lutu Rosu (banda albastra) – cab. Izvorul Muntelui (punct albastru). Marcaj foarte bun si vizibil, la fel cu sunt de altfel toate marcajele din Parcul National Ceahlau, timp de parcurs la coborare 1 ½ ore.

            Deschid ochii prima data inainte de ora sapte dimineata, nu pentru mult timp insa. Tocmai ce intra cativa curajosi in camera de 17 paturi de afara si aflu ca vizibilitatea e zero iar vantul la el acasa. Asa ca adio poze ori peisaje de vis cu marea alpina si rasaritul soarelui. Drept pentru care ma intorc pe partea cealalta si lenevesc pana pe la ora 10 in camera. Intr-un final reusesc sa cobor in sala de mese unde mancam ceva apoi ne facem bagajul, pregatindu-ne pentru coborare. Vremea e … de iarna afara, asa ca daca nu as fi promis parintilor ca ajungem astazi la Roman mai ca am mai fi stat o zi aici.

           Se iese afara si se revine dupa cinci secunde cu hainele ori pletele troienite de zapada. Care mai de care incearca sa ia pulsul vremii exact de pe treptele din fata cabanei; nimeni nu se aventureaza mai departe.

           In jur de ora 12 se da plecarea. Daca initial se dorea coborarea prin Poiana Maicilor, concluzia generala este ca pe acolo coborarea ar fi mult mai grea si doar „de palmares”; adica vizibilitatea ar fi fost zero si nu am fi vazut nimic, efortul mult mai mare pe unele portiuni; asa ca varianta e a cobora prin Lutu Rosu aparuta ad-hoc pare cea mai buna solutie. Vantul bate ca turbatul asa ca la coltul cabanei trebuie sa asteptam aproape 10 minute pana se mai potoleste. Lumea se grupeaza in perechi de cate doi (unul mai slab, altul mai voinic) in ideea de a nu fi luati de vant pe sus. Bate in rafale asa ca in momentu lin care incepe sa urle ca turbatul toata lumea se intoarce cu spatele si se sprijina pe betele de ski in incercarea (reusita de altfel) de a-si pastra echilibrul.

           E prea riscant sa coboram pe traseul de vara ce traverseaza jgheabul cabanei iar apoi e expus vantului asa ca alegem varianta de iarna ce merge pe prima suta de metri mult mai sus, in comun cu traseul spre Fantanele/Jgheabul cu Hotar dupa care facem dreapta la 900 chiar pe langa varfurile unor jnepeni ce ies din zapada inghetata. E singura bucata expusa si care ne solicita putin atentia dupa care e o placere sa mergem la vale prin zapada inalta.

           Pierdem rapid altitudine pana in zona Detunatelor si a Calugarilor dupa care in aproape 15 minute ajungem in zona Pietrei cu Apa. Nu are rost sa ne oprim la popasul amenajat de aici (ne oprisem mai sus cand ne-am dat gecile jos) asa ca mergem inainte. Traseul e arhicunoscut asa ca fiind lipsiti si de vizibilitate singurul lucru e sa mergem cat mai repede. Trecem in curand de poiana ‚La Arsuri” (denumirea vine de la un incendiu provocat acum mult timp si datorita/din cauza caruia a aparut aceasta poiana) unde candva era semiamenajat un popas (o banca de lemn). Urmeaza o portiune de coborare destul de abrupta si in serpentine. Putina atentie la frunzele multe care se afla sub zapada si sub bucatile de gheata aparute pe traseu si dupa inca o cana de ceai ajungem la curmatura Lutu Rosu. De aici urmam traseul pe care ieri am urcat, asa ca dupa aproape o ora jumatate suntem la masina.

La coborare zapada la fel de mare

            Din nou sportul olimpic de dezapezit masina (traiasca lopata telescopica) plus atentie din partea soferului pana la iesirea din Izvorul Muntelui. De acolo spre Piatra Neamt drumul e bibelou, uscat ca in palma ca nici nu-mi vine sa cred ca ieri pe aici mergeam cu 20 km/h.

            Ajungem in Piatra la gara unde lasasem masina intr-o parcare publica, schimbam rucsacii dintr-o masina in alta, salutam pe Dragos care pleaca spre Bacau si-i multumim pentru transport dupa care urcam la telegondola unde gasim o autoservire. Mancam bine si destul de ieftin dupa care o luam si noi spre casa. Ne invartim in cateva sensuri giratorii din cauz aaccesului interzis pe cateva artere pentru ca odata iesiti din oras sa devin copilotul vesnic relaxat.

Amenajari de pe traseu

          Ajungem pe seara in familie si nu mai are nici un rost sa ne grabim sa ajungem acasa. Criza asta chiar a daramat toate constructiile, asa ca la ce bun sa fiu luni la prima ora in Iasi?

Din Ceahlau la Lacu Rosu (inconjurand Hasmasu’

Posted: 29 Mai 2010 by Mihai Cibotaru in ceahlau, cort, hasmas

             Cateva randuri despre o tura de 1 Mai gandita ca o traversare a celor doua masive (prima data am bagat si Giurgeul la numar s asa au iesit trei masive) 🙂
             Dupa cinci zile pe munte m-am intors acasa din tura de 1 mai (mai exact 29.04-03.05. 2010; in cifre si trasee iesirea a aratat cam asa:

              Joi plecat pre Neagra si urcat pana in Varatec, de acolo „hai hui” prin Ceahlau si intindem „hai hui” cortul. Apus de vis si rasarit exceptional de pe cel mai inalt varf al Ceahlaului. Bobinam cam 14 km;

             Vineri o luam spre Jgheabul lui Voda de unde spre Curmatura Tablei; iesim din Ceahlau si intram in Giurgeu daca nu ma insel ( 🙂 ); dispar marcajele. In ziua asta am vazut in cei 15 km doua portiuni care aveau impreuna cam 2 km cu marcaj. In rest mai mult de 10 benzi albastre nu tin minte sa fi vazut. Strungile, Slavei sunt trevute pe rand pe un drum forestier cu dechidere exceptionala spre Ceahlau: tot peretele vestic impreuna cu Batca Neagra si Piatra Sura. Ajungem inaintea Vf Chicera; trakul pe care-l am (multumesc Adriane!) ocoleste acest varf; noi ne incapatinam sa-l urcam cu harta in mana stiind ca traseul teoretic trece pe acolo. A fost o zi la busola&harta& gps. Pe Chicera a aparut si maceta. Aproape jungla; cu fluieraturi cand trecem prin zmeurisuri si vedem urme de ursache. Avem deja cateva sute de metri de cand poteca a disparut, am aparut doboraturile si creasta noastra devine un fel de Bogulin-Pietrosu by Mtii Bistritei plina de doboraturi, impadurita si din ce in ce mai ingusta, cam pana la 1 metru. Spini si hau stanga dreapta; cautam pe harta si pe gps si hotaram sa o luam spre vest. Cu maceta ori mainile inainte trecem prin zmeuris si doboraturi. Panta fara exagerari cam de 40-50%. Cam 100 metri dupa care reintalnim 2 semne plus un drum forestier; mai mergem 1 km si iesim in Piciorul Heghesului. Campam. Dormim. Poiana imensa si peisaj demential cu Ceahlaul in spate.

             Sambata trecere spre Hasmas: pasul Blaj, Paltinis, Capul Jidanului. Tot fara marcaj bun dar maca poteca/drum bine conturat; ca un facut ne intalnim din mers chiar la intersectie cu grosul muncitoresc ce serbeaza azi 1 Mai la Piatra Vitos, din haspeme’ ori Alpin Club Bacau. Seara cultural artistica cu tot tacamul. Si azi cam 15 km mergem, avem pana acum cam 47 facuti pe gps.

                Duminica avem spor. Mare spor. Urcam si coboram de incalzire pe Vitos dupa care Licos e urmatorul; mergem bine si dupa 4 ore de la Piatra Vitos trecem pasul Pangarati la 14. O luam spre Poiana Alba unde ajungem pe la ora 18, cautam drumul nemarcat spre 3 Fantani unde campam la marginea lui dupa ora 19. Azi a fost cel mai in forta, cam 30 de km pe jos pe munte.

             Luni o luam spre Lacul Rosu prin 3 Fantani, in total cam 15 km; ajungem la Lac pe la 12-12:30 unde radem o bere; apoi o Harghita. Bere Haghita. A doua. Pana aici am trecut pe o portiune a cheilor Bicajelului.
                Inchid gps-ul; ne arata 89 de km si ceva, ii rotunjum la 90. Cu o diferenta cumulata de altitudine in urcare de 5650 metri si aprox 5300 in coborare. Aproape un Caucaz 🙂 (asta spre comparatie). Glumesc evident

               Am fost 3 la drum: Laura, Adi si cu mine. A fost frumos. Pe Chicera nu mai urc in viata mea, nici platit macar. Urcusul pe Licos cam in forta; turmele ucate deja sus (caini blanzi, unul a mers cu noi toata ziua, pana sub Vitos)
            In general apa in primele 3 zile a cam lipsit, urmatoarele doua la discretie aproape.

             O tura de vis! O tura cu putine vorbe si cu multa miscare 😉
            Cateva imagini aici:
            

In Ceahlau dupa piramide (august 2009, fotojurnal)

Posted: 6 Mai 2010 by Mihai Cibotaru in ceahlau

Si pana la urma le-am gasit, dupa muuuulti ani in care am cautat sa o vedem (piramida). O vreme superba, iesire in care am reusit si cateva fotografii frumoase (parerea mea, personala si subiectiva).