Tura in Muntii Maramures

Posted: 30 mai 2011 by ionut cristache in Fără categorie

Prin Hăşmaş (26-27 februarie 2011)

Posted: 24 mai 2011 by ionut cristache in hasmas

Prin Hăşmaş (26-27 februarie 2011)

Traseu urmat: Iaşi – Pasul Pângăraţi – Poiana Albă – Piatra Singuratică –
Bălan

Participanţi: Ionuţ, Florin, Cristina, Ionuţ, Oana, Mugurel, Cristi, Mădă, Bogdan.

Spre sfârşitul lui făurar în anul Creatorului 11 după mileniul 2 ne-am adunat spre plecare cu scop de ucis rutina şi scuturat praful urban. Şoferul birjei de oţel spre Satul Mare ne aştepta cu pâine şi sare la locul stabilit (autogara din Păcurari), la ora vorbită (5:50 ale dimineţii) cu locurile rezervate în prealabil de către iniţiatori / planificatori. Îngrijorarea şoferului legată de o potenţială oprire forţată în Cheile Bicazului din cauza zăpezii se domoli un picuţ la vederea rucsacilor mari ce au trebuit încărcaţi – vezi, tu, Doamne, are cine scoate birja din şanţ la nevoie. Din fericire, pe rucsaci nu erau specificate şi cele 8-14 ore pe zi de stat pe scaun la locurile de muncă ale cărăuşilor.

Cum intrarăm în Cheile Bicazului, ca un făcut, soarele apăru în toată splendoarea pentru a ne da un semn de bun augur călătoriei şi a ne aminti de vremea hidoasă lăsată acasă. Fără să ne dăm prea bine seama ajunserăm în Lacul Roşu fără evenimente notabile. După încă aproape jumătate de ceas ne-am trezit sus în pasul Pângăraţi (cu doar 2-3 roni peste biletul până în Lacul Roşu). După ce ne-am descărcat calabalâcul (sub semnele de mirare ale celorlalţi călători – „de ce coboară aici daca nu e nimic ?”) şi un mic dejun frugal în lumina multă şi nestingherită ne-am pus pe aranjat şnururi şi catarame.

Când am scos merindele am fost întâmpinaţi de un cerber localnic care-şi cerea vămuire în produse. Oana a fost mai mult decât încântată să plătească taxa.

Marcajul bandă roşie era vizibil chiar din locul unde ne aflam, poteca urcînd lin până la primul punct de belvedere (20 de minute mai târziu) lângă o antenă vizibilă de la şosea. Încă o mică pauză pentru a mai da jos din haine – soarele de pe cer împreună cu lumina reflectată în zăpadă făceau ca temperatura de sub rucsacuri să crească.

Drumul continuă pe aceeaşi notă, lejeră, singurul inconvenient, încă mic, era zăpada până peste gleznă. Noroc cu cei doi temerari din faţă: Mugurel+rachete de zăpadă şi Ionuţ T.

Poteca devenea din ce în ce mai pitorească şi a devenit şi mai fotogenică în momentul când Ceahlaul şi-a făcut apariţia la nord-est.

                                                      …splendoarea Ceahlăului i-a pus pe unii în genunchi 🙂

Minutarul mai făcu’ o tură de cadran când am dat de răscruce. Eram în Poiana Medieş de Sus şi ne-am intersectat cu banda roşie ce cobora spre alte plaiuri. Dunga roşie, călăuza noastră, mergea la stânga unde zăpăda devenea pănă sub genunchi. Am mai băut un ceai (cei fără termos de la cei cu termos) şi am luat-o
la pas.

După o scurtă repriză de înot prin zăpezi am fost întâmpinaţi de o stână lăsată la iernat cu de toate celea (celofan în găurile din acoperiş, baterii de rezervă, ciubote de gumă, un frigider de exterior, toate sub un mic steag european). Am mai golit un pic rucsacii de merinde şi ne-am pozat din diverse unghiuri inainte sa o luăm din nou la picior.

Condiţiile de la stână erau suficient de atractive încât să taie elanul unor drumeţi puşi pe fapte mari. Soarele şi liniştea îmbiau la o siestă cum numai după-amiezele leneşe de iulie stârnesc.

Marcajele dispărură pe o mică porţiune după stână sau hibernau sub zăpadă. Am intuit poteca după metoda general valabilă: dacă urci, e bine… dacă e drum de
căruţă e şi mai bine. Continuăm să spargem zăpada ce incepuse să ajungă până sub genunchi spre Piatra Lunaş (Ciofronca).

Zăpada devenea din ce în ce mai mare, pe porţiuni mici ajungînd la şold. Mugurel cu ale sale rachete de zăpadă continuă să deschidă cu perseverenţă calea urmat de Ionuţ T. Deşi marcajele nu le mai vedeam se putea observa clar traseul banda albastră ce dădea în Poiana Albă care a devenit noul nostru reper (ştiind
din altă tură că refugiul unde aveam de gând să înoptăm se afla foarte aproape de ea, lângă intersecţia traseelor bandă roşie – bandă albastră – cerc albastru).

Înainte să intrăm în Poiana Albă am ajuns la un stâlp cu marcaj (bandă roşie) aflat în mijlocul unei mici poinei, dar nu se putea vedea nicăieri în jur următorul. Drept urmare ne-am continuat direcţia spre Poiana Albă (ce era un punct de reper sigur) în afară de doi dintre noi, mai aventuroşi din fire – Mugurel şi Florin, ce au continuat să caute următorul marcaj.

Traseul de până acum împreună cu abaterea aproximativă de la marcaj

 Intersecţia celor trei marcaje

Deturul nostru ne-a oferit o zăpada mai mică, astfel, în nici un ceas eram ajunşi la mândreţea de refugiu. Celor doi temerari soarta le-a rezervat un traseu mai scurt dar cu zăpadă mare, astfel că au ajuns la refugiu la 20 de minute după noi. Contactul radio a fost menţinut de cele două grupuri în timpul căutărilor.

Construcţia era solidă, mirosul de brad foarte plăcut, mirosul de om încă inexistent. Deşi în zăpadă se putea vedea un set de urme pornind de la refugiu spre Piatra Singuratică, semn clar de prezenţă umană – probabil din seara precedentă, interiorul refugiului arăta ca la inaugurare. A început agitaţia aferentă instalării taberei – scimbat veşminte ude, instalat saci de dormit, făcut recensămîntul licorilor de seară, mânjit slana cu muştar, despachetat merinde… ca la oameni gospodari.

După ce toţi sacii de dormit fură întinşi pe priciuri ne-am dat seama că ideal ar fi fost ca 8 oameni să poposească acolo, deci eram +1. O analiză scurtă şi un calup de spirit de sacrificiu a facut ca Mădă să-şi petreacă noaptea pe masă, lângă geamul izolat cu un izopren. Dar toate la timpul lor… După ce ne-am delectat papilele gustative cu supe, slană, muştar, ceapă, brânză cu salată şi ulei de măsline, salată de ton, fulgi de porumb, varii sandvişuri am considerat că merităm un vin rosé şi o fetească albă, nu neapărat în această ordine (presărate şi cu puţină apă de foc de la Mugurel).

De la atâta tevatură culinară nici nu băgarăm de seamă când globul de foc dispăru la orizont şi după cum se spune că noaptea aduce sfaturi bune, ne-am hotărât să aşteptăm răsăritul lunii afară acompaniaţi de scârţâitul zăpezii îngheţate sub bocanci, râsetele voiase din refugiu, foşnetul uşor al cetinii şi recipientelor cu vin. A fost primul moment când faptul că teleobiectivul rămas acasă nu a mai stârnit regrete, fiind înlocuit de o cantitate egală de vin în
rucsac. Fotografiile făcute cu el, ce ar fi putut surprinde de aproape Ceahlăul, au rămas ca motivaţie turelor ulterioare. Ne-am luat cu filosofatul(=trăncănit
vocal şi intelectual la relanti – „punctul mort” pentru cei mai puţin mecanici dintre noi), dar am spus că am şi băut?

Tehnica noastră de combătut gerul dădea roade şi astfel, după căteva ceasuri, pe cer străluceau şi luna şi mii de stele ce făceau frontalele puţin redundante.
La un moment dat am mai fost ajutaţi şi de Cristina în a identifica câteva repere cereşti. Până la urmă frigul şi-a intrat în drept dovedind urmaşii lui Ştefan pe care i-a trimis la culcare.

 

Alte evenimente de-a lungul nopţii, în afara celor două „turbine” anonime de nestăvilit, nu s-au înregistrat. Spre dimineaţă se pare că frigul a fost mai
voinic lăsând ca dovadă bocancii lipiţi de duşumea, aspectul „apretat” al materialelor textile şi florile de gheaţă pe pereţi.

Trezirea s-a dat la ceasurile 6:30 fix trecute conform planului de cu seară în care am pus marje bune de eroare aşteptîndu-ne la zăpadă mare. Dimineaţa ne-a
surprins la fel de însorită ca şi ziua precedentă. Prognosticurile pesimiste s-au dovedit a fi nefondate, urmele schiurilor de tură ajutîndu-ne până la poalele Hăşmaşului Mare.

După sistemul „screenshot or it never happened” am făcut o poză de grup şi am pornit la drum.


 Am plecat la timp, norii şi aburii acoperind valea unde am înnoptat.

Cărarea continuă pe la poalele Haşmaşului Mare, intră în pădure, după care ne aduce pe un platou de unde puteam vedea de jur împrejur stâncăriile Hăşmaşului ce deveneau ţărm mării alpine de sub noi.

După numeroase imortalizări ale omului cu muntele, muntele şi omul, nimicnicia umană în varii ipostaze am continuat poteca spre Piatra Singuratică.
Drumul ne-a scufundat în marea de nori, spectacolul vizual fiind pe măsură.

Un ultim urcuş ne-a adus la cabana animată de un spectacol uman strident, în total contrast cu atmosfera calmă de până acum. Aerul multicultural (secuiesc,
moldovenesc, ardelenesc) nu ne-a oprit să-l reperăm pe Mugurel care ne aştepta, deja de un ceas, cu doi litri de vin fiert, ceai de la cabană şi chec… om bun.

Băut vin, consumat produse, băut ceai, plecat la vale. Vinul se pare ca ajunsese deja la locul lui pentru ca nu am remarcat intersecţia cu banda albastră şi am continuat pe triunghiul roşu spre Bălan. Am putea sugera, ca şi scuză, faptul ca aproape 20 de practicanţi ai sporturilor de iarna au facut cărarea (ce urma triunghiul roşu) mult mai „citeaţă” cu ceva minute înaintea noastră. Dar, în altă ordine de idei, unii au profitat de acasta oportunitate, cum ar fi Ionuţ T, care a reuşit să ajungă pe un sac până jos, la drum.

După cum ne-am obişnuit, Mugurel nu a înşelat aşteptările şi, ca urmare, a observat banda albastră şi a ajuns, din nou, cu o oră înaintea noastră în Bălan.
Acolo ne-am regrupat la localul cu specific „italienesc” cu o ciorbă de burtă şi Harghita (berea).

Planul a fost dus la bun sfârşit, respectîndu-se şi ultimii paşi: sunat om cu transport Bălan, cumpărat consumabile pentru tren, ajuns gară Izvorul Olt, urcat tren (15:40 – Târgu Mureş – Iaşi), consumat/socializat pe tren, ajuns acasă (22:00). Per total… o experienţă omenească demnă de repetat.

Foto: Bogdan Lucaci

Text: Bogdan Lucaci & Cristian Iftimi

My MTB Race

Posted: 4 aprilie 2011 by Mihai Cibotaru in bicicleta

„Asociatia de Turism Montan „Hai pe munte” Iasi in parteneriat cu Primăria Municipiului Iaşi şi Fundaţia Sportului Ieşean, organizează la Iaşi pe 1 mai 2011, concursul „My MTB Race” . Probele propriu-zise se vor desfăşura in Padurile Bârnovei, pe poteci şi drumuri forestiere, startul si finish-ul pe Platoul Bucium. Detalii veti găsii pe site-ul concursului www.haipemunte.ro/myrace

Toti pentru unul si unul pentru toti (Ciucas 21-23 ianuarie 2010)

Posted: 6 decembrie 2010 by Mihai Cibotaru in iarna

               “Stau singur si ma-ntreb, de ce-am plecat de-acasa” Versurile melodiei “In umbra marelui urs” a  rebelilor de la Phoenix  imi suna obsedant in cap dupa ce am trecut de stana de sub Zaganu.

             Plecasem noaptea cu trenul spre Ploiesti impreuna cu Ionut, Catalin si Cristina, cu gandul sa urcam in muntii Ciucas prin Zaganu, apoi pe creasta Zaganu-Gropsoare, sa campam la cort undeva, da fara a stabili de la inceput unde, dar in cap aveam ca ideal ar fi sa ajungem in Saua Chirusca iar a doua zi sa mergem pe Vf. Ciucas pe la Tigai  apoi pe culmea Bratocei si sa campam pe langa statia radiotv.

            Era prima data cand voiam sa dorm la cort iarna, era prima data cand propuneam si cumva organizam de unul singur o tura de iarna dar incalcasem oarecum o regula a mersului pe munte care spune ca mai ales in ture mai grele sa nu mergi decat cu persoane cu care ai mai fost. Asa cum in realitatea de doar 1 % pe care o percepem functioneaza foarte bine legile lui Murpfy incep sa apara probleme. Vremea se anunta geroasa in aceasta perioada, desi am  avut locuri la cuseta eu n-am putut dormi mai deloc, Catalin avea un rucsac exagerat de greu cam 19-20 kg,  mai facuse traseul de Zaganu vara si stia ca nu-i chiar scurt in fine ne echipasem cu cele de trebuinta unei campari de iarna, eram cat de cat hotarati s-o facem.

             Pe la 9.30 ne punem in miscare din Cheia, vremea-i linistita,  zapada mica prin padure, ajungem la stana de sub Zaganu, facem o pauza de vreo 20 minute si o luam la “deal“ caci  abia acuma urma abruptul. Mai fusesem prin august 2007 in Ciucas dar nu si pe Zaganu, studiasem traseul din informatiile de pe internet chiar exacte si utile, nu se impuneau echipament si cunostinte de alpinism, gandisem o marja de siguranta, dar ora 12.00 la care eram abia in stana Zaganu ma cam punea pe ganduri, mi se parea ca ne deplasam prea incet si nu prea mai aveam speranta ca punem cortul pana sa-nceapa apusul.

            Dar eram oarecum multumit in sinea mea, pana la urma mergem pe munte nu sa facem cine stie ce performanta chiar daca un scop este si testarea limitelor personale, imi trecuse si supararea pe Ramiro care din motive necunoscute n-a mers, chiar glumeam deja referitor la cum vom dormi in cele doua corturi, persoana disputata fiind desigur Cristina de parca ar fi avut vreo putere calorica suplimentara necesara incalzirii in cort. Dupa vreo 50 de metri de la stana Catalin acuza o durere la piciorul drept/stang se opreste din doi in doi metri mormaind ca motanul ca parca ar vrea sa se-ntoarca, il incurajam,  incerca sa mai inainteze dar i se blocheaza efectiv muschiul .Ma gandeam  ca se va intoarce si Cristina, zicerea ca cei patru apostoli au fost trei, Luca si Matei pare potrivita imi aduc aminte ca repetasem in gluma pe drum ca “o sa ne cam ia dracu cine ne pune sa nu stam acasa” deja simteam ca se va termina aici tura.

           Era total aiurea cu pregatirile si planurile de o luna incoace sa ma-ntorc, speranta ramasese Ionut care pot sa spun ca sta foarte bine cu psihicul, nu intra in panica si rezista la orice efort. Il ajung din urma, il intreb ce facem si raspunde scurt ca indiferent ce se-ntampla noi urcam, intoarcerea in Cheia fiind fara probleme pentru cei doi.Ramane sa astepte sa vada care-i optiunea , imi scazuse un pic moralul dar am plecat inainte, am rupt zapada pana in  saua dinaintea Vf. Zaganu  unde ma opresc la stalpul indicator, ii raspund lui Ramiro si lui Mihai la telefon desi nu prea aveam chef, trag puternic aer in piept si soarele ce se mai iveste dintre nori ma linisteste. O fi frumos si singur pe munte doar tu cu el, da parca nu-i pentru mine. Trec vreo 15 min mai lungi decat de obicei apare si Ionut care confirma hotararea inteleapta a lui  Catalin de a se intoarce, tin sa spun ca apreciez mult (acum) decizia lui Catalin de a intoarce pentru ca nu s-a ajutat doar pe el ci si pe noi, iar in urma lui, cu o vointa de remarcat Cristina tinea aproape, ceea ce a facut sa-mi revina adrenalina si optimismul.

           Era ora 14.00 si deja calculele initiale trebuiau refacute. Cand era ceata mai mergeam pe langa traseu, cand se-nsenina dibuiam repede stalpii, trecem de zona cu lanturi, gasim un loc cat de cat drept chiar in traseu  in apropierea a doua stanci mari pe parte estica si zic sa punem cortul ca de acum iesim in creasta Zaganu-Gropsoare si nu credeam ca mai avem sanse de a gasi un loc de campare.

           Pana la urma hotaram sa dam inainte, spre apus se zareste platoul Bucegilor in fata Tigaile, merita sa urci pe munte chiar si cinci ore pentru un sfert de ora de splendori.

               Aparitia sporadica a soarelui ne mai incurajeaza,  suntem pe Vf. Gropsoare 1883 m, acolo un vant de-ti ardea obrazul si speranta mea ca cele doua refugii despre care scria pe net de “urgenta extrema” ca ar putea folosi cat de cat ca loc de campare se destrama.Le vad de la distanta mici si expuse in creasta parca era doua borne, suntem in situatia in care rostesc propozitia „preferata” a lui Ionut nu avem ce face, trebuie sa mergem mai departe si gandul ma duce la coborare la Muntele Rosu  plan care era de rezerva in caz ca….. Urmele lasate in spate dispar instant, ajungem la primul refugiu unde nu incapeau inauntru decat doua-trei persoane in picioare, usa era scoasa iar in mijloc era un stalp care iesea prin acoperis. Ora 17.00 soarele aproape apusese, epuizarea  inerenta se vede pe fetele noastre facem consultari de 30 de sec si hotaram sa punem cortul jos intr-o cabana. Punem frontalele, bem tot ce mai aveam lichid, iau GPS-ul in mana, tragem pe noi geci, cagule, manusi si pornim spre saua La Rascruce, gasim indicatorul spre Muntele Rosu, in coborare vedem si o lumina de la o constructie banuim ca ar fi vreun refugiu, ori vreo cladire a statiei seismice, ne dam cu parerea ca acusi ajungem, da sa dovedit inca odata ca distantele pe munte sunt inselatoare si era de fapt Complexul Muntele Rosu, in doua ore suntem in restaurant .Prima masura deschidem telefoanele, sunam acasa la cei apropiati si la cativa din HPM, eu aveam vreo trei sms-uri de la sotie nu se-ntamplase niciodata sa sun asa tarziu in fine totul e bine cand se termina cu bine. Desi nu sunt un mare fan al animalelor tin sa consemnez un fapt bine de stiut vizavi de cainii din zonele montane care insotesc grupurile de turisti pe aproape toti muntii. Pe tot traseul au fost cu noi si doi caini (mai inghetati ca noi) da care la coborare desi aveam gps cu trackul spre cabana, atunci cand simteau ca balaurim o luau inainte 20-30 m faceau urme, insemnau locul unde ajungeau prin metode specifice (cu “puncte galbene” desi traseul era triunghi rosu) si veneau inapoi.

           Pana ne-am dat noi seama unde dispar deodata, ei de fapt incercau sa ne arate directia spre urmatorul stalp de marcaj si ne mai dadeau si o oarecare siguranta mentala caci se stie ca fac traseele de sute de ori si vara si iarna pentru ceva de mancare.

              Cand am ajuns la cabana binenteles le-am dat sandwich-uri, noi am luat cate o dusca din sticluta de whisky pe care o carasem, apoi cu ceaiuri, cu bere, luam o camera de doi (Ionut pe podea ) si pe la 21.30 stingerea. Mersesem de 9.00 la 19.00 si cu 15 kg in spate.   Un pic de frustare era in gandul meu, ca n-am reusit sa facem ce ne-am propus, gandim sa mergem a doua zi sa facem Vf. Ciucas si sa campam totusi la cort inspre Pasul Bratocea, Tonkastein are si el niste variante, da somnul e un sfetnic bun. Dimineata facem calcule pentru diferite trasee, Cristina cu gand pasnic de odihna la cabana scoate o carte de 500 de pagini si vreo 2 kg (nu stiu cand vroia sa o citeasca putea sa ia doar 20 de file), Catalin se cazase in Cheia si la prima propunere a lui Ionut de a merge pe varf cu intoarcere la cabana am zis da inainte sa termine propunerea.

            Plecam impreuna cu inca doi cunoscuti din Iasi, urcam pe traseul pe sub Babele la sfat, coboram tot pe acolo ca era mai inghetat si te tinea cat de cat zapada, era si ceata nu mai aveam chef sa stau cu GPS-ul in mana, iar in 7 ore suntem inapoi la “cortul din cabana”. Venise si Catalin, eram din nou toti patru muschetari, ne punem la o masa, socializam cu Beby si Mugur si dimineata coboram in Cheia, de acolo la Ploiesti si directia Iasi. Trenul e un tren mai de fite dar pe Mugurel nu-l impresioneaza, isi aduce aminte ca face parte din trupele de extrema dreapta si imbracat in clasicele haine kaki, dupa ce ne incalzim cu bere incepe sa cante tare “In the army now”, si “God save the queen”, bate ritmul in masuta pana ii sare laptopul unei doamne care statea in fata lui, lumea din vagon se ridica in picioare sa vada cei, noi radem de ne dam pe jos, in sfarsit se opreste asa cum a inceput, facem planuri pentru viitoare si posibile actiuni HPM la 19:00 in Iasi si fiecare la casa lui sau a altora.

            Ca si concluzii: multumiri Salvamont Ciucas pentru marcarea buna a traseelor, muntele e frumos tot timpul da parca atunci cand traseul e mai greu, cu un pic de viscol, intuneric si tensiune e mai palpitant.

            A fost prima data cand am mers la frontala si pe timp de iarna, iar desi poate parea banala si mai ales si cu gps in dotare, aceea coborare spre cabana (ca de fapt tot traseul) facuta fara schimba prea multe vorbe intre noi, cel mai probabil din cauza oboselii, dar urmarindu-ne reciproc cu privirea gata de a ajuta daca era cazul, a fost ceva deosebit care ramane undeva acolo….. Nu am reusit sa facem traseul stabilit, nu am reusit sa dormim la cort, dupa unii poate am carat degeaba echipamentul ca se putea si fara, dupa unii poate am renuntat prea usor la plan, dar simt ca intre cei patru care am fost acolo s-a stabilit o relatie de camaraderie si incredere, relatii care se stie doar pe munte si in momente mai deosebite se incheaga

           Text: Aurica Scriitoru

Creasta Suhardului vara

Posted: 4 decembrie 2010 by Mihai Cibotaru in cort, suhard, vara

             Piatra Vithos de 1 mai a fost o tura reusita, trei zile Delta din iunie relax, distractie, dar cam fara efect calmant. Concluzia  vine clar: in doua luni o zi pe munte e prea putin. Asa ca, propunerea din timp a lui nea Gicu pentru creasta Suhardului vine la fix, sa fie pe noua iulie. Pregatiri, telefoane etc si joi noptea suntem in trenul de 19:17 spre Vatra Dornei cu Ramiro, Gicu si Gelu. Ajungem in Dorna la 24:00, ne cazam intr-o camera rezervata din timp la o pensiune fara pretentii, cu gand ca dimineata sa mergem in Pasul Rotunda cu un rechin sa facem traseul de creasta inspre Dorna pentru mai multa lejeritate la intors. Tovarasul rechin nu mai raspunde dimineata asa ca pe la 9:00 decidem sa luam traseul de la Runc spre Rotunda.

          Prima zi: Dealu Runc –Romega – Faroane- Sveitaria –lacul Icoana; banda albastra, 26 km, 10 ore.

           Dilema e, si chiar nu am inteles care a fost logica, traseul e marcat cu banda albastra pana la Vf. Omu si urmeaza linia crestei care a fost marcata inainte cum se marca cu banda rosie, da in fine macar e marcat.

          Traseul nu-i dificil ca greutate si nici ca orientare chiar daca marcajul mai lipseste mai ales la intrari si iesiri din poieni, mai sunt si defrisari, dar e un traseu lung si trebuie sa eviti sa faci opriri nejustificate si sa fii atent la relief sa nu mergi inainte daca nu gasesti marcaj o perioada mai mare. Oricum nea Gicu are notiuni de orientare cat pentru multi care merg pe munte si aveam la noi si un track care desi facut iarna de Mihai, corespunde bine cu realitatea. Intram in traseu pe la 9:00, prima parte fiind mai solicitanta e urcusul pe Dealul Runc, apoi se intra in padure pe curba de nivel, se ocoleste Vf. Ousoru lasandu-l in stanga si pana la stana din Romega traseu de voie buna. E o vreme buna pentru efort dar nu prea pentru poze, ceata apare si dispare, creasta Suhardului e cu mult deschis, pasuni, multe stani, nebatut, nu am intalnit nici un muntoman asa ca merita din plin chiar daca nu e pe lista multora. Mergem constant si pe la ora 13:00 suntem la Romega, facem o pauza de masa iar pe la 15:30 suntem deja la schitul Recele o zona foarte frumoasa, merita sa vii chiar sa te cazezi si la schit pentru un week de odihna. Tot traseul ai in spate ca si punct de reper Vf. Ousoru iar apa nu e o problema in Suhard. Ne pusesem in plan ca loc de campare Saua Diecilor eventual Lacul Icoana in caz ca …. O vreme uitam de harta si de gps si mergem dupa marcaj si in loc sa ocolim Muntele Sveitaria prin stanga, facem dreapta si la un moment dat dispare marcajul  si ne trezim la o stana unde se termina drumul. Consultam harta si gps-ul (da e bine sa intrebi si ciobanii unii chiar stiu zona) traversam dealul prin spatele stanii si in sfarsit dupa vreo ½ de ora ajungem la lac unde ne oprim, locul e perfect de campat,este si un izvor in padure la 30 metri cu o apa extraordinar de rece. Eeee, aici e partea care ne place cel mai mult, scoatem o sticla de vin si una de apa minerala si radem cate doua sprituri, pregatim masa care a fost o nebunie cu supa de oase fiarta si piept de curcan la gratar de acasa, legume  proaspete, ceva instant, plus bureti culesi pe traseu (hribi si galbiori) cu slaninuta la ceaun. Dar asta e o alta poveste si e la rubrica „alimentatia pe munte” din revista. Inchidem cu cate un ciocanel de tuica si pe la ora 21:00 trecem la somn cu gand optimist ca a doua zi sa ajungem cat mai aproape de Pasul Rotunda.

           A doua zi: Lacul Icoana-Saua Diecilor-Vf.Pietrele Rosii-Vf.Omu-Pasul Rotunda: banda albastra pana la Vf. Omu, banda rosie pana la Rotunda, 21 km,8 ore.

         La ora 9:00 plecarea. Traseul urmeaza in urcare linia crestei, trece peste Vf. Diecilor (1631 m), apoi prin Saua Diecilor care ca si loc de campare e bun, dar mie mi sa parut neprimitor si expus plus ca stana parca era parasita. De la stana (e si o stanca distincta langa ea) se urca de-a dreptul pe Vf. Diecilor, cand se ajunge in creasta se tine stanga si se intra in padure unde apare iar marcajul, se coboara intro mica sa si de acolo pe urcus lejer de vreo 150 m diferenta de nivel pana pe Vf. Pietrele Rosii unde se afla si un transeu, militar probabil.

          Vremea nu ne-ndeamna sa urcam pe varf (e si un traseu ocolitor) dar speram ca se ridica ceata si la 11:30 suntem sus la 1773 metri, dar fara posibilitati fotografice in jur. De  aici si pana la ruinele fostei cabane pastorale Omu stiam ca e portiune buna de jnepenis dar cei de la Salvamont (chiar de apreciat efortul lor) au curatat poteca pe aproape 70% cum vii dinspre varful Omului. Trebuie de stiut ca marcajul banda albastra urca pana pe Vf. Omu (1932 m), si se urca chiar din drumul ce ocoleste prin dreapta varful, dar noi si nehotarati si neatenti ratam intrarea si o luam stanga pe forestier, nici nu era vreme de mers pe varf asa ca, cu ochii la el poate poate se lumineaza mergem spre Rotunda. S-a luminat la un moment dar eram deja in coborare si i-am facut doar poze.

         Traseul  urmeaza drumul forestier, pe la ora 13:00 revedem si locul unde am campat in 2009 cu HPM-ul si in exact in 9 ore si 15 min suntem la cabana din Pasul Rotunda unde aflam cu stupoare ca nu are bere si pana la sosea mai sunt 4 km.

          Avem noroc totusi de un atv de patru locuri care-si face mila de noi, la sosea ne asteapta berea, vreo doua galeti de hribi si galbiori de la localnici si ca bonus o cazare intr-un vagon de muncitori de la exploatarea forestiera. Domnul Gelu isi etaleaza maiestria culinara si pana pe la 12:00 mancam vreo trei feluri de mancare si doua feluri de bere, ceva cantari si la somn.

          Duminica ne trezim usoooor si tot asa usor  pierdem si microbuzul ce urma sa ne duca la Dorna asa ca, iar de la capat, mai pe jos mai cu ocazii, pe la 12:00 ajungem in Mestecanis chiar mai bine decat ne-am fi asteptat.

        O tura de vis si efort pe masura

        Text: Aurica Scriitoru

Proiectie foto-video

Posted: 27 noiembrie 2010 by Mihai Cibotaru in diverse

             Asociatia de Turism Montan „Hai Pe Munte!” Iasi are placerea de a va invita la proiectia foto-video „Calatori prin munti” .
            Proiectia va avea loc pe data de 3 Decembrie 2010, ora: 19:00 la Casa de Cultura „Mihai Ursachi” Iasi (Parc Copou) si va contine filme si fotografii realizate de membrii asociatiei in turele noastre montane .

           Va asteptam!

Miscarea de duminica

Posted: 25 noiembrie 2010 by Mihai Cibotaru in Fără categorie

              In timp ce pe grupul de discutii e in disputa “alpinismul si culesul florilor” raman la la cuvintele si convingerea lui nea’ Gicu  “miscarea inseamna viata”  indiferent ca-i escalada, ciclism, maraton etc sau pur si simplu mers pe jos, insa daca acesta se face si prin zone ozonate castigul e asigurat. Asa ca pun o tura de miscare in zona Barnova-Repedea ceva de genul  “la ora 7:15 in Gara luam trenul spre Barnova si de acolo Poiana cu schit, Dobrova, Poieni si mai vedem daca continuam spre Motel. Vom merge cu viteza de 5 km la ora si sa avem in spate minim 7 kg cu pauze de 3-5 min la 40 minute si doua pauze mai importante de 30 minute. Daca nu ne incadram in viteza stabilita pentru cele 40 dr mininute alergam”. Cand am propus tura nu ninsese inca si chiar si asa Ramiro fiind sigur ca o sa fie coada la inscrieri se baga primul si ultimul.

              Oricum ne facem bagajul si singura problema e ce sa punem in rucsac pana la 7 kg pe langa cele necesare unei ture de o zi cu aproximativ 30 km si ceva diferente de nivel. Eu zic sa luam cate un bidon de apa de 5 litri dar Ramiro zice ca o sa ne tenteze sa o aruncam la un moment dat din cauza oboselii asa ca luam doar cate doi litri de apa si cate doi de vin ca doar nu vom arunca licoarea lui Bachus.

              Ajungem duminica dimineata in gara, vremea se arata super pentru miscare, apare surprinzator si Liviu binenteles cu un rucsac de vreo 1 kg (initial am crezut ca o sa coboare la Nicolina asa era de pregatit de tura) si la 8:00 suntem la Gara Barnova. Plecam pe traseul de punct albastru spre Poiana cu schit, la cabana Barnova ne intalnim si cu Ionut si Radu care neavand cunostiinte de catarare au venit sa manace o bucata de slanina la jar in poiana si sa culeaga flori. Ajungem in Poiana cu schit si-mi dau seama ca zapada o sa ne dea planul peste cap; cumva parca mergeam pe nisip era intre ud si inghetat, pana acolo desi am tras tare scosesem 4,1 km la ora. Stam vreo 10 minute si o luam spre Dobrovat; initial traseul e pe acelasi punct albastru iar dupa aproximativ un sfert de ora o ia dreapta tot pe punct albastru dar in cerc rosu spre cantonul Poiana cu Cetate iar de acolo pe triunghi rosu. Binenteles tipic iesirilor din ultima vreme cu “bucle” la un moment dat dupa ce lasam in dreapta islazul de la Protopopesti  si coboram la podul Calinei,  ratam traseul cred ca din cauza defrisarii masive din zona (ori nu am avut rabdare sa-l cautam),  asa ca luam in piept vreo 100 m diferenta de nivel si urcam pe  Dealul Coloneasa. Efortul a meritat din plin, o panorama super spre satul Slobozia, radarul Dopler, creasta spre Manastirea Hadambu, in imensul covor maro al padurii Barnova se vede o pata de verde crud al unei pepiniere de brad, ce mai am fi stat la masa acolo dar vantul rece ne pune in miscare rapid.

            De remarcat ca paralel cu marcajul triunghi rosu pe bucata pana la canton Nastea e si marcaj mai recent cruce rosie, pe care-l gasim iarasi in creasta Coloneasa asa ca mergem pe el o bucata buna, pe traseu sunt si niste posturi de vanatoatre recent construite si chiar numerotate. Ne suna si Ionut T. care era cu bicicleta “pe la un canton unde sunt pauni si fazani” (era la cantonul Palanca de pe drumul Dobrovatului spre Slobozia) si stabilim sa ne intalnim in Poiana Dobrovat sa luam pranzul. Continuam pe cruce rosie dar ne dam seama ca acesta duce la Manastirea Dobrovat asa ca acum o luam dea dreptul la vale spre paraul Dobrovat mai in picioare mai pe fund si la 13:00 eram la masa. Si dupa mancare si un pahar de vin cui ii mai ardea iar de urcus-coboras pana la Poieni? Dau vreo doua telefoane ca nu mai facusem traseul,  nu-i nici marcat, raspunsurile incurajatoare ca ar fi vreo doua ore ne pun in miscare si luam iar padurea la masurat. Dupa vreo doua ore ajungem abia la Schitul Blaga un loc mirific, retras in afara satului, chiar foarte izolat  si de acolo intuim cam pe unde  ar fi soseaua Iasi -Vaslui. Oboseala isi  arta coltii si incepem sa radem de orice prostie si chiar nu mai tinem cont de drumul ce ducea la Poieni si o luam pe unde e mai greu parca hotarati sa ne testam picioarele la maxim iar pe la 17:00 suntem la Stana Poieni. De acolo un microbuz rapid la Iasi, nu mai mergea nici o bere asa ca fiecare la casa lui. Mersesem 9 ore cu vreo doua de pauza aproximativ 25 km.

             Cam asta e sfarsitul; am avut vreo trei ore de febra musculara si un pic de oboseala fireasca a doua zi da asta e …..

        Asa ca hai cu mic cu mare!

        “mai putina vorba, mai multa miscare”

         “Prin padure sa porni/Ca sa simtim ca traim”

Text: Aurica Scriitoru