Pe plaiurile si stancariile Nemirei

 

,,Munti inalti pana la nouri, parae printre stanci varsate,

Codri de copaci salbateci printre pietre rasturnate,

Prapastii peste prapastii, adancimi intunecoase.”

Costache Conachi

              Muntii Nemirei aveau si inca mai au o vraja aparte pentru mine. Dorisem sa fac o traversare a lor pe timp de iarna cu un an in urma, de la Salatruc (Darmanesti) pana spre pasul Oituz. Anul trecut nu s-a putut, insa acum sosise momentul. Cateva vorbe pe messenger cu Radu si trupa era formata deja din doi oameni. Ne-am fi dorit sa fim mai multi in jurul vrajii unui foc in miez de noapte, la lumina lunii si inconjurati de zapada, dar cum plecarea era joi dimineata si nu toata lumea la inceput de ianuarie se mai afla inca in libere ori concedii de tot felul ne-am bucurat pana la urma ca am reusit sa ajungem in munti cu adevarat salbatici macar doi oameni.

Farcu Mic

            7.01.2010 Iasi – Comanesti (tren) – Darmanesti (Salatruc – microbuz) – Poiana Uzului – Farcu Mic (1364 metri). Ne gasim in gara, mai bine zis inainte de pasarela, cu rucsaci imensi in spate. Rucsaci care teoretic trebuiau sa contina absolut totul pentru a supravietui pe un munte timp de trei zile intregi. Facutul bagajului, alta poveste; pregatirile fusesera cam din fuga, caci cu doar doua zile inainte ne hotaraseram unde vom pleca joi dimineata.

            Cum se face rucsacul: in bucatarie la mine e un munte de echipament de unde nu prea stiu la ce sa renunt sau ce sa pun cu prioritate in rucsac. Am zis mereu ca o sa-mi fac o lista de vara si una de iarna, una de cabana si inca una de cort, dar daca le incurc intre ele si ma trezesc vara la cabana cu echipament de cort de iarna? Sau invers? Asa ca mereu imi asum riscurile caci si din greseli invata omul si mereu inchid ochii si-mi imaginez cam de ce as avea nevoie pe munte in conditiile date de vreme si vremuri. Pana acum nu am gresit sau uitat ceva, si daca s-a intamplat sa uit nu au fost lucruri care sa-mi pericliteze existenta. Dovada e folia de supravietuire ce are deja cam patru ani si care nu a fost desfacuta inca. Pana la urma ma aleg cu o ranita de aproape 20 kilograme numai buna de pus pe spatele meu obosit.

Spre Darmanesti

            Cum am ajuns la intrare in traseu: cu trenul, apoi microbuz, urmand kilometri pe picioare plus un Logan ajutator. In sfarsit in tren la cinci dimineata. Ni se pare cam frig dar ne gandim ca si cefereul o fi lovit de criza si nu da drumul decat dupa ce pleaca trenul din gara la caldura. Nu prea ne este de vorbit, caci frigul si oboseala ne ingheata vorbele in gura. Plec in cautarea caldurii si la nici doua compartimente mai alaturi descopar temperaturi pozitive; numai ce arunc vorba si cu rucsacii in spate hop si noi acolo. Vagonul si trenul e aproape gol, asa ca pe la Bacau dupa ce fumam o tigara descopar un alt compartiment unde cu adevarat te simti ca acasa. Ne mutam iarasi si ii dam pe somn. De fapt mai mult motaiala, caci urmeaza Adjudul unde ne rugam sa nu aiba careva loc in compartimentul “nostru” si apoi suntem furati de peisaje. Plus cu ochii cat cepele pe ceas, caci la 10 trebuie sa coboram in Comanesti.

            Trenul are cateva minute intarziere, suficiente cat sa ne faca sa pierdem microbuzul spre Salatruc. Intrarea in traseu urma sa fie din Darmanesti, mai exact dintr-un cartier al acestuia, Salatruc. Din Comanesti pleaca microbuze la fix spre destinatia noastra si la si jumatate ale fiecarei ore spre centru Darmanestiului. Jumatate din noi plange ca am mai pierdut o ora pana sa intram im munte, jumatate se bucura caci avem timp suficient sa mergem la magazinele din zona de unde cumparam paine si baterii. Daca am fi avut inventarul rucsacilor la zi ne-am fi dat seama ca ne-ar mai fi trebuit si o lamaie doua.

Lumea la picioarele noastre, de pe Farcu Mare

            Se circula des intre cele doua orasele, din ora in ora, asa ca la 11 fix plecam spre Darmanesti. Distanta de aproape 20 kilometri pana la final e mica, insa pauzele si zecile de opriri ale masinii pentru fiecare pasager (ce vrea neaparat sa coboare in fata casei) sunt exasperante. Norocul nostru e ca macar soferul e amabil (cu noi si cu toata lumea de altfel), asa ca la capat de cursa il rugam sa ne dea cateva indicatii privind directia in care trebuie sa o luam.

            Aflam ca avem cam 10 kilometri pana la Poiana Uzului, adica locul de unde intram efectiv in traseu. Afara e cald, exagerat de cald pentru gerurile Bobotezei si ale Sfantului Ion. Ne echipam (sau mai bine zis dezechipam) corespunzator si o luam la deal. Speram sa ne ia o ocazie pana la intrare, insa speranta moare incet asa ca incepem sa pedalam in forta distanta. Drumul pare bine asfaltat (pana la baraj e chiar proaspat refacut) insa nu-mi place. Cand e zapada topita cu mai multa apa, cand gheata, ori uscat ori zapada pana la rama bocancului. Ultima varianta imi convine, caci tehnicii din picioarele mele cu talpa rigida suporta mai bine zapada decat asfaltul.

In urma noastra

            Facem aproape sase kilometri cand un logan opreste langa noi dupa cateva schimbari de mimica cu soferul. Ne intreaba de ce nu facem semn cu mana daca vrem sa fim luati cu masina; ii raspundem ca daca cineva ne poate ajuta cu transportul opreste si fara a i se intinde un brat. Mai ales cu muntii ce-i avem in spate. Nu reusesc sa socializez prea mult, cert e ca pentru patru kilometri (care pentru noi insemnau aproape o ora la urcat) suntem boieri in masina. Coboram si multumim mult. E un adevarat om cum poate fiecare dintre noi este sau ar trebui sa fie!

            Este in jur de ora 14 si suntem la capatul lacului Poiana Uzului chiar la intrare pe traseul ce urmeaza a ne duce pe culmile muntilor Nemira.

            Ce am facut in prima zi (pe munte). Coboram, multumim frumos si o luam spre intrarea in traseu. Chiar aici la coada lacului de acumulare se afla o pensiune/popas ce poate oferi si locuri de cazare. Daca am fi mers pe jos intreaga distanta probabil am fi inoptat aici, insa acum deja ne gandim ca o sa dormim la poalele Farcului Mic.

Radu cel Voinic

            Parasim DJ 123 si mai mergem cam 300 de metri pe sosea. Traseul nostru banda albastra pleaca de pe partea stanga de-a lungul unui drum forestier (ce are o bariera la intrare). Intrarea propriu-zisa in traseu e bine marcata pana pe Farcu Mare. De fapt singurul marcaj bun intalnit in Nemira. Zapada e mica, de cativa centimetri doar cat sa-ti aduca aminte ca esti in ianuarie. Vremea e absolut senzationala; cald, poate prea cald si cerul senin. Primele sute de metri sunt virgine, adica fara ca cineva sa fi mers in fata noastra. Apoi urme; multe urme, exagerat de multe urme de lup si mai ales de ursi. Sunt vechi e adevarat, dar totusi sunt prea multe. Am vazut urme de urs cam in toti muntii pe care i-am cutreierat, cele mai proaspete cred in Retezat acum vreo 5 ani, dar aici unele parca atunci erau facute …

            Mergem inainte, de-a lungul Secaturii Farcului pe un picior de munte. Stiam ca e portiunea cea mai grea de traseu, prin padure si fara vizibilitate. Aveam sa mergem cale de 5 kilometri in trei ore si sa urcam aproape 800 metri diferenta de nivel. La inceput doar mergem, apoi mergem cu opriri pentru ca in final sa ne numaram pasii pana la urmatorul popas. Urmele de urs nu ne lasa, dispar in stanga sau in dreapta pentru ca apoi sa reapara la cateva zeci de metri in fata noastra. Marcajul e bun, cand merge pe drum forestier cand taie in serpentine urcusul nostru.

Varful Nemira in fundal

            Ne intalnim cu o masina pe forestier, de-a silvicultorilor, cu numar de … probabil veniti de la centru sau masina luata pe leasing. Unul e amabil, reusim sa-i raspundem la doua-trei intrebari. Celalalt e expeditiv si-l cheama repede in masina. Nici nu a coborat macar. Oameni si oameni…

            Mergem si facem pauze din ce in ce mai dese. La un moment ridic mana si Radu care e in spatele meu se opreste: dincolo de suieratul copacilor si vuietul padurii reusesc sa aud si sa vad o caprioara. Pentru putin timp o vede si el, apoi latratul unui caine o sperie. Dispare in padure iar in urma ei dispare si latratul cainelui. Mai mult ca sigur o sa o duca in bataia unei pusti. Braconierii? Mai mult ca sigur, caci pana si pe domeniile private e mai mult sezon de porci mistreti ori iepuri. Rata salbatica nu am auzit sa fie in Nemira.

            Incet orizontul se limpezeste, avem vedere in padure si se pare ca ajungem spre Farcu Mic. Suntem la 1250 metri aproape cum ne arata gps-ul si poteca devine mic bulevard in urcare foarte lina. Marcaj bun pana aici, foarte bun plus poteca bine conturata chiar si pe timp de iarna cu zapada ce acopera urmele. Ajungem incet la liziera padurii, semn ca suntem in poiana de sub varf. Apar primele transee din primul razboi mondial si odata cu acestea primele semne de oboseala. Luam o scurta pauza de cinci minute dupa care plecam in cautarea stanii de care auzisem ca ar fi in zona undeva pe stanga cum se intra in poiana. Tinem amandoi stanga si o descoperim. Nu credem ca poate fi adevarat si mai mergem pana la intrarea in padure pret de inca vreo 200 metri in ideea ca o sa gasim stana cea buna. Nu vedem nimic nou si intelegem ca prima vazuta va fi locul nostru de campare.

Pasi pierduti

            Peste noapte: stiam ca e o stana parasita, vorbisem cu un amic si imi spusese ca acum un an o vazuse si el (insa uitase sa-mi spuna cum arata). Pe harta din 1982 pe care o avem in rucsac apare si la fel in descrieri spune ca e parasita … daca stau bine si ma gandesc pentru o stana parasita de acum 30 de ani arata chiar foarte bine!

            Radu ma intreaba “asta-i stana?”. Ma uitasem dinainte pe harta si gps si conform configuratiei terenului (chestia cu configuratia terenului o stiu de la ore de pregatire militara din liceu) alta nu avea cum sa mai fie. Ajungem la ea si ne facem planurile: innoptam aici sau mai mergem cam o ora jumatate pana la Farcu Mare unde gasim alta. De confortul celeilalte stani nu aveam cum sa garantez, nu mai fusesem pe acolo sa o vad. Problema era ca daca mergeam inainte nu aveam cum sa ajungem pe lumina si sansele de a o vedea scadeau spre zero. Ajungeam pe intuneric, in jur de ora 6 (este ianuarie totusi) si putem trece linistiti pe langa ea. Hotaram sa ramanem aici. Aici, adica intr-o stana care nu are decat trei pereti, fara usa/poarta si fara acoperis, doar cu cateva barne deasupra. Barne care in caz de ploaie te pot ajuta in a-ti suspenda o prelata ce te poate pune la adapost de apa venita de sus.

            Se vede ca nu a mai trecut nimeni de ceva ani pe aici; inauntru au crescut balarii si mici puieti de copaci pe care cu toata ecologia noastra trebuie sa-i taiem pentru a putea intinde cortul. Imi las rucsacul din spinare pe jos si incepem a ne imparti sarcinile de campare. Radu cu genunchii sovaielnici se ocupa de curatatul stanii si de pregatirea locului in care vom monta cortul, eu cu spatele obosit si cu durerea dintre coaste din ce in ce mai puternica (dupa ce fugarisem porcul prin gradina parintilor cu o luna in urma) urmand a ma ocupa de adunatul lemnelor.

            Si acum cand stau la tastatura ma rupe spatele, dar ce-i mai frumos decat un foc in pustietate. Caci aici suntem in pustietate. Ne aflam la liziera padurii, la doar 60-70 de metri de poteca turistica intr-o stana parasita de zeci de ani si inconjurati de zapada alba pe care se vad zeci de urme de lupi si de ursi. Multe urme, prea multe totusi pentru a nu ne gandi la ele. Sarcinile initiale sunt executate, asa ca trecem la munca comuna: intindem cortul in stana (cam impropriu spus stana, mai degraba intre trei pereti de lemn ce ne pot proteja doar de vant, intrarea fiind o bucata de acoperis ce o folosim drept usa), apoi taiem, sau mai mult rupem lemnele dupa care ne chinuim sa facem focul.

Plaiurile Nemirei

            Lemnele sunt smulse sau culese din zapada, asa ca, chiar de sunt uscate sunt inghetate. Nu avem norocul de altadata sa gasim butuci taiati ori chiar crapati deja, deci responsabilitatea noastra privind aprinsul focului e maxima. Securea din dotare e lenesa, nu a mai fost ascutita dupa tura din Rarau, asa ca muschii nostri fac legea in a rupe lemnele. O prima incercare in a aprinde focul e sortita esecului. Pierdem ceva benzina plus toata hartia de care ne puteam dispersa. Aranjez si rearanjez lemnele; fac piramide si cuburi, iau securea si dintr-un par tai aschii mici aproape precum un bat de chibrit. Radu le duce constiincios spre viitorul foc pe locul batut in zapada. Obosesc la facut aschii si-i cedez locul lui Radu; oboseste apoi Radu si-mi cedeaza locul mie. Parul se termina si consider ca sunt facute destule aschii.

            Aprind frontala (deja e intuneric bezna) si caut in trusa mea de supravietuire (de fapt o punga de plastic cu o multime de prostii ce te pot scoate din multe situatii fara iesire) o bricheta. Adica o bricheta din acelea pentru aprins gratarul vara, puteti sa-i spuneti cum vreti. Un dreptunghi din rumegus probabil inbibat cu alcool. Pe care-l stropesc in plus cu benzina de la primus. E clar ultima incercare, daca nu arde facem la primus apa din zapada, intram in cort la lumina frontalelor si stam la povesti pana ne ia somnul, sarind peste farmecul focului de tabara.

            Bricheta, scanteie si arde. La fel arsese si mai devreme, acuma asteptam sa o ia si lemnele uscate dar inghetate. Ne suflam plamanii si rinichii impreuna, ne scoatem tigarile si ne aruncam pachetele goale in foc si … reusim! Arde, la inceput timid apoi din ce in ce mai tare.

            Am reusit, focul cladit pe o platforma de lemne uscate (pentru a nu fi direct pe zapada) la inceput timid apoi falnic incepe sa arda.

Altitudine maxima in Nemira (Vf. Nemira Mare)

            Lemnele sunt aranjate si aruncate pe foc strategic mai intai pentru dezghet si apoi pentru ars, cortul e intins iar vremea e de vis. Bem o cana de vin si apoi a doua in timp ce vorbim acasa ori cu prietenii Ioni. Radu e fericit. Radu e si Ion si e prima lui tura la cort in ianuarie (chiar de ziua lui). Focul ne incalzeste, ne dezleaga limbile si imi aduce aminte de o reclama. Cea in care prieteni buni stau in mijloc de munte in jurul focului inconjurati de salbaticiuni cu o cana fierbinte in mana. E reclama pentru oamenii puternici. Un singur lucru lipseste ca sa fim noi cei din reclama (pe langa camerele de filmat): animalele salbatice. Aici nu avem decat urmele lor, si inca prea multe.

            Vremea este extraordinara, cerul este instelat, se vede luma iar in fata noastra la picioare lacul de acumulare Poiana Uzului si dincolo de el Darmanestiul. De unde am plecat pe la amiaza.

            Pana acum prognoza meteo a gresit, ne asteptam la ploaie si lapovita in schimb am avut pana acum o vreme minunata, o adevarata zi mai degraba de primavara. E in jur de 10 noaptea si inca nu am intrat in cort, e prea frumos afara: jocurile flacarilor focului pe zapada si cantarile pasarilor de noapte; aschiile si trosnetul lemnelor arzand alaturi de o companie placuta fac sa nu simti cand trece timpul.

            Deasupra noastra era senin si puteam ghici Carul Mare; dupa doar doua minute (fara sa bata vantul) ghicim primii stropi. Dupa care vine ploaia. Ploaie de vara care aproape ne ia prin surprindere. Bagam totul in cort rapid si continuam cu topitul zapezii. Un litru, doi, pana la patru litri de apa. E suficient si trecem la o ultima oala in care vom face supa. Gecile noastre sunt aproape la limita supravietuirii, murate, dar stam pe pozitii. Intram in cort sa mancam o supa fierbinte si un felul doi mai mult pe post de antreu din uscaturi. Primul intra Radu si-si aranjeaza culcusul de peste noapte apoi eu. Acompaniati de Roza Vanturilor si Furdui Iancu din mp3 si ropotul ploii de afara. Nu-i asa ca-i frumos? Mancam si bem o can de vin dupa care adormim.

            Vineri 08.01.2010 Farcu Mic – Farcu Mare – Nemira Mare – Saua Nemirei – de-a lungul paraului Tiganca – Cheile Dofteanei – canton inainte de poiana “La Salarie”

            De pe Farcu Mic pana in Saua Nemirei. Traseul e marcat bine pana pe Farcu Mare, apoi poteca e destul de vizibila, vara ori iarna pe zapada mica. Pe noi nu prea ne-a interesat ca aveam trackul pe gps. Ne-a interesat stratul de zapada viscolit exact pe poteca. Ori gheata ce a rezultat din topirea zapezii si care parca intentionat se afla langa poteca. Si care ne-a ingreunat mersul, si una si cealalta.

           Ne trezim oarecum tarziu, pe la ora opt. Pana dupa noua intindem cortul la dezghetat, mancam si facem bagajul. La noua jumatate o luam din loc, parasind stana noastra draga. Traversam poiana in care am campat si prindem repede altitudine. Nici nu ne dam seama cand urcam aproape 100 metri si intram din nou in padure. Cativa copaci doborati ne stau in cale pe poteca pe care trebuie sa-i ocolim. Suntem pe varful Farcu Mic (mai exact langa el, caci la 1364 metri e ascuns in padure). Urmeaza o mica coborare dupa care mergem pe curba de nivel. Iesim din padure si in fata ni se arata varful Farcu Mare (1498 metri). Pe unele portiuni zapada in padure depaseste jumatate de metru si este cum nu se poate mai rea la mers. E grea, apoasa si cand iti afunzi primul picior te tine. Cand iti lasi greutatea sa inaintezi si cu celalaltul, simti cum te mai afunzi inca 20-30 de centimetri. E obositor, mai ales ca variante de a inconjura aceste zone nu prea ai. Iesim in gol alpin (mai corect spus poiana) de unde vedem varful urmator: Farcu Mare.

In coborare

             Dupa aproape o ora suntem sus pe el, varful fiind marcat de o mica cruce. Cu aproape 100 metri inaintea lui gasim o stana la fel de darapanata dar care macar are acoperis. E stana de pe Farcu Mare.

             Stam sus pe varf pentru 10 minute; pentru a ajunge aici am lasat marcajul banda albastra in stanga noastra si am luat-o direct printre niste palcuri de copaci. Vremea este extraordinara, senin de jur imprejur; spre Darmanesti, spre lacul Poiana Uzului in directia nord-est, vedem maretia Muntilor Ciucului spre nord, muntii Berzunti aflati dincolo de Depresiunea Darmanesti iar in fata noastra, spre sud maretia Varfului Nemira Mare unde urmeaza sa ajungem. Numeroase transee si aici, semne ale razboaielor purtate de catre vanatori (de munte, soldati) in anii 1916-1917.

              Coboram repede inainte ca vantul sa ne lipeasca rucsacii de spate. Zapada in aceasta zona, pana la intrarea in padure lipseste total si zici ca esti chiar intr-o zi de vara dupa gradele ce le arata termometrul. Odata intrati in padure incepe iarasi sectacolul: combinatia mortala de gheata si zapada: unde nu e zapada e gheata, unde nu e gheata ori e zapada de 5 cm ce are sub ea gheata ori de jumatate de metru ce te afunda in ea. Mergem pe curba de nivel pentru vreo 200 de metri dupa ce iesim din padure inaintea Nemirei Mari dupa care lasam traseul marcat in dreapta noastra.

            Oricum, de pe Farcu Mare marcajul cam dispare, iar in conditii de iarna poate pune probleme orientarii in spatiu. Noi o luam pieptis in serpentine scurte direct catre varf. Pe partea nordica a varfului, pe care inaintam si noi, zapada e mare si uneori viscolita. Daca pana aici am intrat doar uneori pana la genunchi in zapada, acum doar uneori zapada ajunge pana la ei. De regula rucsacul (partea lui inferioara) lasa urme in zapada. E singura portiune in care nu am vazut urme de salbaticiuni aici (intre Farcu Mare si Nemira Mare); bine, mai putin cateva urme de iepure si ale unui lup obosit si flamand.

              Facem pana pe Nemira Mare aproape doua ore de la plecare; in jur de ora 12 suntem sus pe varf, la crucea dedicata eroilor din primul razboi mondial. Din fericire (pentru mine personal) e o cruce modesta, care nu aduce decat un omagiu respectuos celor ce au ramas aici pentru totdeauna, fara a elogia alte simtaminte. Suntem la altitudinea maxima in aceste locuri (1649 metri) si avem parte de o priveliste superba: in nord se vad varfurile Farcu Mare si cel Mic; dincolo de valea Uzului si de lac Varful Lapos si Muntii Ciuc, spre est valea Dofteana (pe unde vom cobora intr-un final), in sud Nemira Mica si Sandru Mare ce vor ramane pentru data viitoare iar in vest Apa Rosie.

Nemira Mica (Tiganca)

           O luam incet in coborare spre saua Nemirei aflata cam la un kilometru si ceva in fata noastra. Sub varf este un fel de releu (ce are mai degraba antene radio) dar nu descoperim refugiul ce se zice ca ar fi aici. Poate era ascuns privirilor noastre; oricum nu cercetam chiar toata zona caci vantul bate tare. In continuare vara traseul trebuie sa fie usor, pentru noi e din ce in ce mai greu. Drumul e troienit cu zapada de pana la 1 metru inaltime iar pe margine se vad smocuri de iarba uscata. Incercam sa mergem pe margine insa apare alta problema: zapada e prea subtire si topita in bataia soarelui. Gheata ia locul zapezii asa ca facem jonglerii printre smocuri de iarba, bucati de zapada si nameti de zapada. Inaintam greu si in final facem o pauza pentru ca Radu sa se incarce cu energie. Mananca doua sandwich-uri, luam o gura de apa dupa care ii dam batai spre Saua Nemirei. Cam la 300-400 metri de varful Nemira pe dreapta in jos la 200 metri vedem o stana. E si asta darapanata dar pare cea mai buna stana pe care am vazut-o in Muntii Nemirei.

            Putin inainte de ora 14 ajungem in Saua Nemirei. Luam o mica pauza pentru limpezirea trupului si a gandurilor, suficienta pentru ca Radu sa-mi spuna ca ar cam trece la planul B. Celebrul plan B consta in a cobora spre Slanic Moldova si a nu continua spre pasul Oituz. Si eu sunt putin obosit, si el e obosit, oboseala probabil ne cuprinde instantaneu cand vedem ca avem de trecut de Nemira Mica inainte de a ajunge pe Sandru Mare unde ar trebui sa campam in zona. Asa ca hotaram de comun acord si fara remuscari: spre Slanic Moldova!

            Ce-i si cu marcajele astea! (cum am ajuns dincolo de Cheile Dofteanei). In Saua Nemirei luam o mica pauza, timp in care Ramiro ne suna la telefon; de fapt il suna pe Radu caci telefonul meu e inchis; aproape mort caci uitasem sa mi-l incarc la maxim acasa si acum nu il deschid decat atunci cand cred ca am semnal si pot vorbi cu Elena si cu piticul meu Andrei. De fapt sa aud ce mai face, caci la un an si jumatate e prea mic pentru a putea purta o conversatie cu el. Zapada aici e mare, cam jumatate de metru si traseul spre Nemira Mica (sau Tiganca) e pieptis (cel putin asa arata configuratia terenului).

Releu pe Vf. Nemira Mare

            Dupa socializari la telefon facem stanga direct. Apare chiar in sa marcajul cruce albastra, dar din descrierea traseului de creasta aflam ca doar la vreo suta de metri mai jos urma sa intalnim marcajul propriu-zis si traseul aferent. Primele doua semne sterse de vreme le gasim, alaturi de multe urme insangerate. Urme de om, de urs, de lup si de caprioara. Nu stim ce sa credem caci suntem afundati in zapada dincolo de genunchi: o fi fost vorba de ceva vanatori/braconieri ori o simpla lupta pentru hrana si supravietuire? Treaba-i ca oricat am incerca sa ocolim urmele tot le intersectam. Cu harta intr-o mana si gps-ul in cealalta constat ca traseul nostru ar trebui sa faca dreapta. Dupa cele doua semne gasite facem si noi dreapta dar atat. Ne oprim. Poteca nu este, marcaj nici atat, in schimb zapada creste printre copacii mari si falnici din fata noastra. Deja e aproape ora trei si intram pe posibilul traseu pentru cateva zeci de metri. Teoretic ar fi trebuit sa ne duca in Slanic Moldova cam in patru ore; noi facem 50 de metri in 10 minute si asta fara sa vedem un semn.

          Cuget si hotaram: pana acum tehnologia si harta, clasica harta ne-a scos din … diverse, e timpul sa cautam alternative fara a mai umbla dupa cai verzi pe pereti, pardon, marcaj cruce albastra prin Nemira. Urcam pana in dreptul ultimului semn gasit; mai deschid o data harta si ma uit pe gps. Din saua Nemirei pornesc izvoarele paraului Tiganca care duc in Dofteanca. Important e sa ajungem de-a lungul Dofteancei, parau de-a lungul caruia apare un drum forestier important care ne va scoate la lumina. Dau punct terminus pe gps pentru Slanic Moldova si o luam la vale. Zapada e inca mare si cam inotam in ea. Macar nu sunt doboraturi inca si in zare se profileaza o poienita. Ajungem la ea si cu tehnologia in mana stabilesc directia spre est, nord-est.

Drumurile noastre toate ...

         Dupa un sfert de ora intram in padure de-a lungul unui fir de apa, nu sunt sigur ca e Tiganca dar sunt sigur ca duce la acel parau. Mergem pe firul apei, zapada a disparut aproape insantaneu odata intrati  in padure, pe ici pe colo petice de zapada. In schimb urmele ce ne-au insotit mai mereu de la intrare in traseu apar iarasi. Multe, mult mai multe. Aproape ca pe fiecare metru patrat un urs ori un lup si-a lasat amprenta trecerii pe acolo. Le “citesc” si i le traduc si lui Radu. Treaba e buna pana cand cu explicatiile imi dau seama ca ar trebui sa spun ca sunt urme doar de cateva ore in urma, cel mult de dimineata. Asa ca grabesc pasul, repede si mult mai repede cu gps-ul in mana catre forestierul ce-l cautam. Intersectam si mergem pe cateva drumuri forestiere; le parasim atunci cand si tehnologia si apa ce ne insoteste o ia (de cele mai multe ori) spre dreapta.

         Radu vede un marcaj pe la 1100 metri patrat albastru. Ce marcaj o mai fi si asta? Mergem dupa el pentru jumatate de ora dupa care dispare. Tinem in continuare firul apei mai mult dupa ureche, nu ne apropiem prea mult caci zeci de urme de urs duc sau se intorc de la apa. E mult mai bine sa fim prudenti.

            In continuare inca jumatate de ora cu gps-ul in mana cu directia Slanic, pana ajungem la forestier. Un drum mare si larg cu urme proaspete de taf pe el. E aproape imposibil sa nu dam de ceva muncitori forestieri gandim noi, mai ales ca de sus auzisem drujbe in lucru. Dupa vreo 10 minute gasim si doi voinici. E aproape ora patru si ne spun ca ar mai fi vreo 7 kilometri pana in poiana “La Salarie” de unde putem face dreapta spre Slanic Moldova. Ne intreaba de unde suntem si daca stim ca noaptea umbla ursi multi prin zona. Si foarte, foarte multi lupi. Stim, de fapt nu stim dar ne imaginam dupa cate urme am vazut. Mai cerem ceva sfaturi legate de traseul dintre poiana si Slanic si o luam la drum dupa ce multumim pentru sfaturi. Inca mai credem ca putem dormi in Slanic in seara asta.

             Mergem repede acompaniati de murmurul apelor Dofteanei si de urmele de urs de pe drum. Cele de lup au cam disparut, insa cele de urs sunt fie vechi de o saptamana doua fie proaspete de azi noapte. Ajungem in Cheile Dofteanei dupa ce mai devreme trecusem pe langa un canton silvic. Nu era nimeni asa ca nu avem cui cere informatii. Locul corespundea informatiilor date de tapinarii de mai sus doar ca ajunsesem prea repede la el; oarece tendinte de a o lua pe un drum forestier ce face dreapta le tai din fasa: daca pana acum gps-ul ne-a aratat impreuna cu harta calea cea buna, nu are rost sa o luam pe un forestier aiurea doar ca are trei urme de masina pe el.

Pe gol al'pino

         Ar mai fi vreo trei kilometri pana “La Salarie” si deja amurgul soarelui face ca umbrele brazilor sa fie din ce in ce mai mari. Ajungem la un alt canton, acesta cu adevarat parasit, adica nelocuit. Eu as vrea sa mergem mai departe, pana in Slanic de s-ar putea ori macar pana in poiana. Dupa calculele mele si ale hartii pana in Slanic ar mai fi vreo 7-8 kilometri; pe intuneric i-am face in trei ore. Radu zice sa ramanem aici si pana la urma imi iau adio de la berea de Slanic.

            Oricum nu am fi ajuns mai devreme in Iasi, asa ca ne organizam muncitoreste pentru noaptea ce deja bate la usa.

             Cum si unde am dormit a doua noapte. A fost ceva cu adevarat de vis! Daca prima noapte am facut-o in jurul focului si topind zapada, a doua seara ne-a prins in jurul unei plite fierbinti, cu lemne uscate care nu au mai avut nevoie de multe incercari pana sa arda, cu somn la +15⁰ C pe saltele curate, cu frigarui, paine prajita, ceafa afumata de la mama de acasa, plus paste carbonara (de alea instant, doar ca ceva sunca presata de-a lui Radu au facut ca pastele instant sa devina existant!).

           Organizarea a fost in felul urmator: cu toate ca lemnele au fost mult mai uscate am facut aschii pentru noi, pentru copii nostri si pentru copiii copiilor nostri. Am cautat pentru plita o tabla si cateva cercuri ca sa nu murim sufocati de fum. Am dat drumul la foc; am inceput spaghetele pe primusul pe benzina si le-am terminat la foc de lemn. Pana sa se faca ne-am delectat cu ceva ceafa afumata, muschi de vita plus sunculita proaspata de porc. Toate cat se poate de eco, pardon bio.

           Dupa ce ne-am umflat burtile ca niste trantori ii dam cu o oala de ceai (de data asta nu cu apa din zapada ci scoasa din fantana cu doua ore in urma), ceai de fructe de padure stropit cu cateva grame de rom. Paritatea a fost scazuta, mai rau decat euro in ultimul an, cam de 1/100. Oricum la ultimele doua cani chiar si paritatea asta a tins spre zero. E cald si foarte bine asa ca dorm cu sacul desfacut. Ii spun lui Radu ca am auzit un soarece si adorm. Picioarele sunt cum sunt, insa spatele cu coasta mea fisurata ma arde rau de tot. Deabia astept sa ajung acasa; pana atunci diclosan-ul sa traiasca.

        Cum am ajuns de la Slanic Moldova si de acolo la Iasi. De la Slanic am prins sambata dimineata la ora 10 o cursa spre Bacau, unde am ajuns dupa doua ore si ceva din cauza cetii. La fix cat sa pierdem masina spre Iasi. Stam in autogara apoi in oras in compania unui bun prieten din facultate. Mancam si ne hidratam dupa care pe la 17 ajungem acasa. Nu tocmai odihniti, caci cei aproape 130 kilometri intre Bacau si Iasi i-am facut pana la Roman in picioare si apoi pe cate o naveta de Bergenbier. Naveta goala!

          Acuma cum am ajuns la Slanic. Noaptea dorm neintors si doar alarma pusa la ora sase ma trezeste. Trag putin de amicul meu care-mi spune mai apoi ca a adormit mult dupa miezul noptii. Se pare ca picioarele l-au cam lasat (genunchii mai ales) cu dureri. Inca e cald aici, soba mai e chiar calduta si parazapezile plus ciorapii s-au uscat la fix. Ghetele sunt reci de la transpiratia picioarelor, dar nu m-am riscat sa le pun pe soba. Alte experiente, pe cont propriu sau pe picioarele altora din Calimani ori Rarau m-au facut sa fiu mai prevazator.

           Mai avem cam 800 metri pana “La Salarie” si de acolo urmeaza ori sa facem dreapta unde conform gps-ului ajungem dupa vreo sase kilometri in Slanic ori sa mergem inainte cam 12 kilometri pana in Dofteana dupa care dreapta cam cinci kilometri pana in acelasi loc, Slanic Moldova. Radu merge pe mana mea, eu pe a tehnologiei si a hartii asa ca facem dreapta. De la aproape 700 metri altitutine urcam pana spre 1000 metri pe un drum forestier bine conturat. Cand sa coboram, dupa ce am urcat in forta diferenta de altitudine vad ca gps-ul imi spune s-o iau la stanga. Apare timid un drum, chiar si marcajul cruce albastra ce-l gasisem ieri la pranz, insa nu ma mai las inselat de marcajele din zona si caut drumul aratat de tehnologia moderna. Care fie are erori (mici, cam de 100 metri) fie … nu stiu ce sa zic. Ideea e ca o luam pe marcaj pana la urma. Cu mici strangeri de inima si cantari la maxim, plus fluieraturi. Corul vanatorilor pe varianta doua voci: eu si Radu.

          Intram intr-o padure deasa de nu vedem la 70 de metri in fata; marcajul de data asta (pe portiunea asta) e bun iar cararea bine conturata, insa urmele de ghiare de pe pamant ne fac sa cantam strasnic de bine. Eu nu stiu sa cant asa ca fluier cum ma pricep mai bine; Radu fluiera si-i mai da din cand in cand cu cate un “haida, hai/ haideti mai”. Bobinam repede portiunea pana iesim la ceva vizibilitate. Cum se deschide orizontul, cum hopa marcajele dispar. Mergem inainte pe firul unui izvor ce ne-a aparut in cale, si cum directia e buna hotarasc sa nu il parasim. Incet urmele salbaticiunilor dispar si ne mai linistim.

          GPS-ul imi arata inca cinci kilometri pana la oras, noi ii dam tare inainte. Firul vaii pe unde am mers pana acum se largeste si devine drum forestier, vedem chiar pe stanga sau dreapta amenajari hidro care ne confirma faptul ca suntem pe directia cea buna.

          Cam cu doi kilometri inainte de sosea dispar si ultimele urme de urs; oricum ultimile erau asa de proaspete ca nu le dadeam o noapte avans … Ajungem la sosea si reusesc sa sun acasa, nu mai vorbisem de aproape 36 de ore. In munti asa salbatici asta poate parea o vesnicie.

          De aici urmeaza cam trei kilometri de asfalt, o nebunie pentru bocancii mei tehnici de iarna cu talpa rigida. Nebunie in cazul asta trebuie tradusa prin umflaturi si muuuulte besici; inventarul l-am facut deabia a doua zi dupa ce am ajuns acasa.

Patinand spre Slanic Moldova

           Concluzii. Muntii Nemira sunt frumosi, foarte frumosi chiar, insa indicati a fi parcursi de la Poiana Uzului pana in pasul Oituz, ori in sens invers, in grup putin mai numeros (doua corturi, adica 4-7 participanti mi se pare ideal).

           Iarna sunt fantastici, vara probabil minunati (nu am ajuns vara inca dar promit acest lucru). Avantaj vara: macar nu vezi sutele de urme de urs si lup ce te inconjoara, in felul asta esti mai linistit. Avantaj iarna: nu spui, ca’i secret!

            Cum imi spunea si un salvamontist din Rarau acum ceva ani, pe munte cel mai mare pericol nu sunt salbaticiunile, ci braconierii. Animalele salbatice daca te simt in principiu se feresc din calea ta; braconierul (adica certat cu legea si plus ca mai are si o arma in mana) te reduce la tacere chiar si pentru un iepure pe care l-a impuscat. Si poate chiar pentru nimic. Din nefericire muntii neumblati inseamna fauna multa si automat dum-dum-uri multe. Sau poc-poc-uri ilegale.

          In total cam 40 kilometri mers in doua zile, cu o diferenta de nivel cumulata aproape egala si la coborare si la urcare cam de 2000 metri.

           Munti frumosi, destul de impaduriti, cu puncte de belvedere mai ales pe varfuri.

          Vremea (poate si din cauza incalzirii globare) aiurea: zone in care spuneai ca-i sfarsit de octombrie in care te asteptai sa te intalnesti cu turme la pascut; gheata ca la inceput de primavara pe unele portiuni ori zapada viscolita de aproape un metru.

           In concluzie munti frumosi, adevarati Carpati Orientali. Si ce mi-a placut cel si cel mai mult: munti curati, fara jeguri ori mizerie!

          Mai putine vorbe, mai multa miscare …